Cenacluri Literare » Ioana Bogdan

Cronica Cenaclului de la Deko – a doua editie

Diana — Fri, 28 Nov 2008 23:30:46 +0000

Duminică, 16 Noiembrie 2008, s-a desfăşurat la Cafe Deko cea de-a doua ediţie a Cenaclului Deko la care au fost prezenţi criticii: Alexandru Matei şi Octavian Soviany şi trei noi scriitori: Daniela Şontică, Miruna Vlada şi Vlad Moldovan.

Această a doua ediţie a fost mai animată, mai deschisă – cititorii au fost mai criticaţi decât data trecută iar faptul că Felix Nicolau a fost tot timpul în mişcare, trecând de la un interlocutor la altul şi agitând astfel spiritele, nu a făcut decât să crească temperatura cenaclului.

Scriitorul şi criticul Felix Nicolau, moderatorul cenaclului, a început cu o scurtă introducere a celor trei scriitori, menţionând de altfel că a scris despre cele două scriitoare: Miruna Vlada şi Daniela Şontincă iar „seara va fi una de poezie pură, toţi trei fiind poeţi consacraţi”, fiecare din ei fiind publicat deja la Cartea Românească. S-a observat de altfel că emoţiile nu au mai fost prezente în aceaşi măsură ca în prima ediţie a cenaclului, cu o singură excepţie: Vlad Moldovan, care a recunoscut că e mai emotiv.

După terminarea lecturilor Felix a venit cu ideea unei manifestări critice cu „opţiuni estetice diferite” iar cei din sală au fost invitaţi să fie de acord.

La fel ca şi data trecută cuvântul de început în critică l-a avut Alexandru Matei a cărui primă impresie a fost că a avut parte la această ediţie de „lecturi consistente şi noi”, mai bune calitativ decît cele de la prima ediţie.

Despre Daniela Şontică, pe care nu o citise înainte deloc, a spus că „scrie o poezie bună dar care este lipsită de curaj” şi „nu are suficientă energie să se afirme ca un text care să concureze cu cele mai bune texte citite azi”.

Face observaţia că „ceea ce nu se întâmplă bine cu textele ei este un fel de inadvertenţă de gust şi o scăpare din mână a efectelor” – „poeziile ei se manifestă ca nişte fiinţe modeste, simpatice care nu vor să rănească pe nimeni”.

Observă nişte greşeli de gust şi de imagine cum ar fi următorul fragment: „plecasem spre tine/ cu tricoul pe care gravasem un vers de-al tău” – de unde şi concluzia că „nu ai cum să faci aşa ceva, să desenezi poate – nu poţi să gravezi”. Ca replică imediat următoare a intervenit scriitorul Dan Cârlea spunând că faza cu tricoul chiar este adevărată, iar versul de pe tricou chiar este unul de-al său.

Trecând mai departe, admite că „sunt nişte asocieri de cuvinte câteodată exagerate”, cum este ultimul vers al poeziei „Grămăjoare de oase”: „de la povară la coroană”.

De asemenea menţionează că „mai există la ea figuri căutate, imagini căutate în cuprinsul unor poezii care se vor simple”: „neuronii îşi trag leneşi/ ciorapii de mătase,/ gata de bal” – imaginea transmisă considerând a fi un asemănătoare unui „desen animat” iar apoi când continuă cu următoarele versuri: „se ştia genial/ când traversa mocirla din zori/ şi făcea din asta un cadou” – punctează faptul că mai întâi lipseşte „un destinatar, iar senzaţia este tot una de voinţă cu orice preţ de a insolita limbajul”.

Sfatul lui Alexandru Matei pentru Daniela Şontică este: „să pedaleze, să insiste mai mult pe „modestia” poemelor ei şi să practice un anumit minimalism lipsit de stridenţe şi de a face poezie cu orice preţ, pentru că ea scrie o poezie bună şi mai ales cinstită”.

Alexandru Matei afirmă de altfel, după ce a terminat cu ce a avut de spus despre poezia Danielei Şontică, că „se află într-o situaţie oarecum delicată”pentru că se află la mijloc, între Octavian Soviany şi Miruna Vlada – dar poate ieşi din această situaţie deoarece crede, printr-o notă forţată de subiectivism, că „cel mai bun poem care s-a citit astăzi este cel al Mirunei” şi care se numeşte: „O femeie bine crescută” iar al doilea ca valoare este cel al lui Vlad Moldovan: „The Wild Bunch”.

Despre Miruna Vlada spune: „avem de-a face în cazul ei cu o poetă aflată probabil cu o clasă peste cele de săptămâna trecută”. I se pare că stilul de poezie al Mirunei Vlada nu s-a schimbat şi mai mult decât atât are senzaţia „că pe aceeaşi linie ea scrie mai bine”. Despre ea crede că „e o poetă extrem de inteligentă, subtilă” şi „e pe un drum bun şi nu are de ce să îşi schimbe poetica”. Consideră de asemenea că „a ieşit din acel conclav al fetelor rele, adică nu o mai interesează cel mai mult să fie o fată rea şi asta e bine”.
Ţine să atragă atenţia asupra unor mici erori pe care le contrazice, precum fraza din poemul dedicat lui Frida Kahlo: „…ai bazinul sfârtecat şi o bară de metal/ ţi-a intrat prin vagin…”.

Despre Vlad Moldovan observă că la el „există o distanţă între formaţia şi fiinţa lui”. Scrie simplu, „comportamentalist” şi „behaviourist”, nu prea utilizează figuri de stil decât la început, este „autobiografist” şi are senzaţia că „autobiografismul lui este încadrat unei poetici masculine, care este mai timidă, mai duioasă”.

În poemele lui Vlad Moldovan observă tot timpul „un personaj tăiat în două: poet şi bărbat” şi de asemenea există în poezia lui „sugestia că de fapt bărbatul nu e poet” şi mai mult: „un poet atipic”, iar „din această tensiune iese poezia lui”. I-a plăcut cel mai mult, din această perspectivă poemul„The Wild Bunch” în care „jumătatea lui de filosof citeşte” pe când „jumătatea sa masculină aşteaptă tăcută”.

Câteodată abuzează „nu neapărat de neologisme dar sunt folosite nişte cuvinte abstracte” care sunt folosite pentru a marca „jumătatea raţională”iar pe de altă parte sunt cuvinte vulgare care marchează „jumătatea masculină” dar „cele două părţi se înţeleg foarte bine”.
Mai observă că la Vlad mai există şi o intenţie de neterminare a poemului, o lipsă de deznodământ.

Octavian Soviany a spus că va veni cu nişte „nuanţe”, datorită faptului că „Alexandru Matei a spus în mare cam tot ce era de spus”. Cuvântul de ordine este din nou, în opinia sa, autobiografismul sub umbra căruia scriitorii se adăpostesc.

Despre Daniela Şontică: „ne-a propus două grupaje de versuri destul de diferite unul de celălalt”. Consideră că primele poeme citite le-ar denumi„manieriste” şi mizează foarte mult pe imagine, fiind suţinute de nişte „potriviri de cuvinte destul de ingenioase” dar chiar şi aşa, fără miză.

În celelalte poeme ale sale se găseşte un autobiografism diferit faţă de cel cu care ne-am obişnuit – exprimă o altă lume în care se suprapune un sens mai adânc:

„în lumea care avea drept răzor
o pădure scundă de arbuşti sălbatici,
rătinişul îi ziceam noi,
uneori ieşeau mistreţii
când îţi venea rândul să întorci vitele din hotar
luai dealul pieptiş
în timp ce copiii ceilalţi jucau diverse jocuri:
purceaua la jir,
autostrada cu serpentine,
stâna de melci
sau cine o strigă mai tare pe Ţaţa Vasilina,
trebuia să ai plămânii tari, să alergi, nu glumă,
să fii pe coama Feţelor Mari înainte ca Floricile,
Bălăile sau Joienile să treacă hotarul.

Dincolo era un ţinut în care
animalele intrate nu se mai întorceau.
Şi nici copiii.” – care, în opinia lui Octavian Soviany este un poem frumos, apreciindu-l ca fiind „poemul care stă cel mai solid pe picioare” iar dacă va reuşi să exploateze această zonă a poeziei ei, crede că la o viitoare lectură va fi mult mai convingătoare.

Despre Miruna Vlada afirmă: „nu ştiu dacă este deontologic să vorbesc eu – mă rog, pot fi acuzat de subiectivism” după care „aş vrea să spun că poemul „O femeie bine crescută” mi se pare un poem excelent” şi „este un fel de comedie a foamei” care de altfel merge într-o direcţie pe care poezia noii generaţii o exploatează mai puţin: „pe o parabolă care se bazează pe grotesc, pe absurd şi efectul este foarte puternic”. În ceea ce priveşte „relaţiile noii poezii a Mirunei cu poezia ei mai veche” se poate vorbi despre „o schimbare la faţă” răspunzănd afirmaţiei lui Alexandru Matei cum că Miruna „nu mai este o fată rea”, şi suţinând că au cam dispărut din poemele ei „cuvintele crude, cuvintele violente, pentru că poemele ei nu se mai cantonează exclusiv în zona sexualităţii”. Mai mult decât atât afirmă că „e foarte interesant acum că pântecele sexual a fost înlocuit cu pântecele digestiv” şi poezia ei nu mai este atât de „egocentrică” ca altădată.

Despre Vlad Moldovan afirmă că este un poet foarte interesant, este „poetul care nu are un infern” dar „cei care nu au un infern încearcă să şi-l construiască” pe când Vlad nu vrea să-l construiască şi îşi asumă propria lui condiţie, de om care „nu trăieşte nici în infern nici în paradis – într-un fel de purgatoriu drăguţ, care place şi despre care ne vorbeşte”.

Crede că poezia lui „trebuie băgată în seamă cu toată atenţia” deoarece e o poezie de „om normal”.

Au mai intervenit apoi cu opinii:

Dan Cârlea care afirmă că Miruna este undeva pe drum, „într-un teritoriu între a spune tare şi a spune nuanţat lucrurile, şi a ajuns într-un punct al evoluţiei când o apropierea şi de proză nu poate decât să-i ajute”. Suţine că anumite linii sunt chiar „psihologizate”:

„Toate femeile de la această masă
sunt bine crescute.
Mânuiesc furculiţele şu cuţitele
cu multă ipocrizie.
Fac pauze lungi
între o îmbucătură şi alta.
Mişcările lor calculate” – de unde reiese o adevărată „analiză psihologică, o interpretare a limbajului trupului”.

Cel mai mult i-au plăcut „Întoarcerea” şi „Un autobuz”.

Violeta Ion, o poetă ce a publicat la Cartea Românească, a fost copleşită de altfel de faptul că au citit trei autori. Despre Miruna Vlada spune că „îi plăcea mai mult stilul dur al ei” de dinainte, chiar dacă noul stil e şi un pic liric. Despre Daniela Şontică spune că se întoarce în autobiografism dar „are accente de suprarealism care o prind foarte bine” iar dacă se menţine pe acest drum nu are decât de câştigat, „a ieşit dintr-un ermetism care o proteja într-un fel de lumea exterioară” şi că poate uneori „ne regăsim în copilăria ei”.

Poezia lui Vlad o aseamănă cu „un fel de bruiaj, un fel de decupaj care nu e chiar atât de real” şi se îndreaptă spre eseu.

Mai e de părere că ar fi mai bine ca în cenaclu să citească doar doi autori pentru că te poţi concentra mai bine pe două texte, doi autori decât a face tot felul de „hermeneutici”.

A mai urmat apoi la microfon Victor Pelivanov cu o tentativă nereuşită de a face un comentariu coerent şi limitat pe subiectul textului.

Ioana Bogdan spune apoi despre poezia Danielei Şontică că „i se pare ireversibil faptul că va reuşi să devină o poetă bună” iar argumentul său ar fi„că în a doua parte a grupajului ea vine cu un soi de autobiografism nou”. A remarcat prima strofă din cadrul poeziei „Copilărie”:

„Aveam ochii mari
prelungiţi
până spre spate,
lumea era aşa de rotundă
că Dumnezeu
se scurgea
pe marginile ei
ca îngheţata de la chioşcul din sat.”

La fel şi „instantaneul” din ultimul poem „Fotografii de familie”:

„Odată pe an suntem 20 la masă.
Poze de familie.
Râdem.
Mâncăm.
Ne amintim cum eram.
Vedem poze de la nunta mea.
Nu vrem să ştim cum vom fi.”

Despre Miruna Vlada e de aceeaşi părere că „O femeie bine crescută” este cel mai bun poem al său, şi poemul acesta mai dispune de unele „sentinţe”care au rămas din stilul dur, anterior.

A urmat la microfon Felix Nicolau care a venit cu următoarea întrebare pentru Miruna Vlada: „Dacă poate explica titlul ultimului său volum este„Pauza dintre vene”? primind următorul răspuns din partea autoarei: „nici eu nu am avut o interpretare foarte clară a acestui nume, de aia mi-a şi plăcut să fie titlu tocmai pentru că poate fi mai multe lucruri: imagine care asociază zona de „fată rea” pe care am continuat-o în acest al doilea volum” trimiţând astfel la ideea de „visceralitate” iar partea de „pauză” este asociată cu „zona de reflecţie, autoreflecţie”. După primirea răspunsului, Felix ţine să menţioneze că asta vroia să audă, deoarece foarte multă lume spunea că „pauza dintre vene este exclusiv carne – şi de aici plecau diverse interpretări”.

Încearcă apoi să îl provoace un pic pe Alexandru Matei care, la începutul discursului său, a menţionat că „azi asistăm la o poezie mai consistentă”, şi dacă ar putea să spună câteva cuvinte pe tema asta. Răspunsul lui Alexandru Matei a fost: „mai consistentă = mai întâi că e mai multă lectură, poeţii au citit mult mai mult cu excepţia Danielei Şontică”, în plus au fost „şi poeme mai bine eşafodate”, „faptul că poeţii scriu mai diferit unul de celălalt a dat senzaţia de consistenţă” iar „Miruna Vlada a citit nişte poeme asemănătoare cu cele de data trecută, dar mai bune în acelaşi registru”.

Pe Octavian Soviany, Felix Nicolau îl întreabă „cum se poate trăi între onestitatea poetică” despre care menţionase că Daniela Şontică ar trebui să o urmeze, şi „încărcătura culturală care inhibă anumite poeme?” cu trimitere la partea filosofică din poemele lui Vlad Moldovan. Acesta răspunde că„lectura este un act existenţial” şi o astfel de „distincţie este antivicioasă” iar Vlad Moldovan va putea trăi „şi citindu-l pe Heidegger, şi comentându-l pe Heidegger” de unde reiese delimitarea aceasta între personal şi cultural.

Felix Nicolau revine apoi prin a prezenta şi el o scurtă părere despre lecturile celor trei.

Despre poezia Mirunei Vlada spune: „Miruna este în schimbare de poetică. Primele poeme, mai ales „Întoarcerea” se pare că aduc cu poemele din „Pauza dintre vene”; sunt versuri superbe dar foarte prelucrate”: „moartea pluteşte pe lângă noi ca o pată de petrol”/ „iar măslinii înfloriţi par în zare perdelele unui pat nupţial”.

Despre „O femeie bine crescută” spune că „l-a lungit”: “Atunci dau de pământ/ cu sosiera./ Totul devine roşu şi unsuros” – de aici şi ideea că „pleacă de la lucruri fireşti şi ajunge la situaţii simbolice” iar simpla părerea ar fi fost „că ar trebui să-l sculpteze”.

Pentru că apăruse situaţia tricoului referitor la unul din poemele Danielei Şontică, Felix Nicolau mai vine cu o menţiune referitoare la următorul fragment din poemul cu Frida Kahlo al Mirunei Vlada: „el arunca în tine/ şi te loveşte cu capul de asfalt chiar cu propria ta soră.” care e puţin cam neplăcut ca imagine, întrebarea fiind dacă se poate explica un pic imaginea respectivă. Replica Mirunei Vlada a fost: „nu se comentează pe versuri şi oricum mă simt foarte stânjenită” pentru că „ori avem dialog cu poeţii într-o proporţie egală, ori… chiar nu… nu cred că pot explica o imagine care într-adevăr e exprimată puţin bizar, eu mai am probleme de exprimare în poeme – mi s-a mai spus şi mi le asum” şi: „e greu de înţeles, şi proastă exprimarea”.

În cazul lui Vlad Moldovan spune că acesta „a găsit o reţetă care deja a început să fie imitată”, el şi-a găsit vocea proprie şi partea cu„deznodământul care este diluat” despre care menţionase şi Alexandru Matei, i se pare extraordinară – „el creează un decor, care de fapt este un fals decor” şi surprinde plăcut anumite instantanee.
De asemenea menţionează că la Vlad Moldovan „este importantă poziţia din care lucrează decorul”: „Mi-am găsit o spărtură în zid/ îmi vine până la umeri/ şi pot să scriu comod” – de fapt totul „este un prilej pentru el de a scrie” şi face oarecum o trimitere la arta pop; vorbind apoi despre „conştiinţa scriitorului”:„Uneori, când am stat prea mult singur/ mă entuziasmez rău de tot de/ ceea ce scriu şi cred că/ e ceva nou/ din care câţiva or/ să ştie ce să facă” – de unde „nu mai promite ironia cu care el îşi devorează aceste poeme”, punctul său forte fiind „ironia” şi nu „sarcasmul”.

Din sală s-a mai venit cu critici referitoare la poezia lui Vlad, considerată ca având şi pasaje destul de încurcate şi care nu pot fi digerate bine:

„o tranzacţie aproape încheiată în care
cineva a greşit la calcul.
vine maşina spre tine dar de fapt vrea să parcheze.
vine suta din bancomat
pleacă suta după ţigări
chiar nimic – pe moment laşi de la tine ca apoi să răbufnească
unul prăjeşte chifteluţe la etajul 2 şi n-o să moară
de ciroză nici de diabet ci de insuficienţă
în 20.”

„Şi când se pune Rareş să bată
nucile cu prăjina
căţeaua se dă la margine
ca şi cum ar lua-o spre casă,
cumva vinovată,
cumva cu botul în pământ şi cu
ochii pe ocolite”.

Despre aceste două pasaje Felix vine cu următoarea explicaţie: pasajele citite au oarecare „apropieri cu poezia lui Vasile Leac” care a încercat la un moment dat să scrie poezie cu o „atmosferă din aceasta de acvariu oarecum ca la Vlad”. Mai e de părere că o mare parte din poeziile lui Vlad vin din„îmbinarea dintre plictis şi ironie”: „atenţia vine din plictis care vine din melodia asta prea lungă/ care vine dintr-o pălincă ratată”.

Referitor la Daniela Şontică spune că ea încearcă să-şi recreeze „o copilărie pierdută, într-un fel nişte auto-utopii ratate” şi remarcă senzaţionalul„luptei” dintre „romantismul ei funciar şi dorinţa de modernitate, faptul că se luptă foarte mult cu natura ei proprii”, în cazul ei „arta se făureşte greu în luptă”: „care vindecă ultimii romantici”, „s-a prezis o epidemie de aripi/ dar mie mi-e sete”. I-au plăcut şi înşiruirile de versuri „foarte fine”: „că Dumnezeu/ se scurgea/ pe marginile ei/ ca îngheţata de la chioşcul din sat”, „nu înţelegeam de ce verişoara mea/ reuşea să se urce în pom fără scară/ deşi nu luase premiul I”. De altfel în poezia Danielei Şontică există un „umor fin, un umor nostalgic” care ar trebui să „curgă în continuare prin poezia Danielei, fără nici o schimbare”.

După o intervenţie finală a unuia dintre cititorii din sală, care a ţinut să exprime că i-au plăcut lecturile şi în special cele ale lui Vlad Moldovan şi Miruna Vlada, au urmat pe rând cei trei scriitori pentru a trage câte o concluzie din feed-back-ul pe care l-au primit la cenaclu. Toţi dintre cei trei scriitori au spus că părerile le-au fost foarte utile şi într-un fel şi-au făcut o idee despre cum trebuie să continue mai departe.

Cronica realizată de Marius Surleac.

Cronica Cenaclului de la Deko – prima ediţie

admin — Fri, 28 Nov 2008 19:10:13 +0000

Duminică, 9 Noiembrie 2008, s-a desfăşurat prima ediţie a Cenaclului de la Deko din acest an, într-o formă nouă, cu un public alert. Această primă ilustraţie vă permite să vizionaţi secvenţe filmate din cenaclul de la deko, disponibile şi cronologic prin intermediul linkului de la finalul articolului.

www.youtube.com/watch?v=DZf2vqc8JAw

În cadrul cenaclului au recitat scriitorii Ioana Bogdan, Livia Roşca şi Andra Rotaru, sub lupa unor cunoscuţi critici literari: Octavian Soviany şi Alexandru Matei.

Seara a început prin cuvântul de deschidere al organizatorului, care a menţionat tradiţia culturală a Cafenelei Deko şi susţinerea acordată pentru numeroase cenacluri anterioare, invitându-le apoi în faţa audienţei pe cele trei scriitoare.

Cuvântul de început i-a aparţinut Andrei Rotaru care le-a prezentat şi pe celelalte două scriitoare „bucureştence adoptate”: Ioana Bogdan, care a debutat în 2006 la Cartea Românească cu volumul „Anumite Femei” şi Livia Roşca, laureată a unui concurs naţional de poezie patronat de Cartea Românească, tot în 2006.

Livia Roşca a ţinut să menţioneze că în grupajul ales de ea se află texte noi, urmărind obţinerea unui feed-back util din partea criticii, dar şi pentru a observa impactul la publicul cititor. Ritmul şi modalitatea citirii au fost dovezi clare că tracul a pus stăpânire pe ea, astfel încât titlul textelor ce aşteptau parcă latente să atingă corzile sensibile ale publicului s-a pierdut înaintea debutului actoricesc.

Andra Rotaru a recitat a doua. Un pic mai calmă decât Livia Roşca, aceasta a tras aer în piept, a prins curajul necesar unui început glorios, s-a calmat (poate şi datorită faptului că nu a fost prima la microfon) şi a început prin a ne prezenta poeme din volumul aflat în pregătire „Melatonin”.

Ioana Bogdan a fost ultima dintre cele trei care a recitat.

După încheierea lecturii, criticii literari au fost invitaţi pentru a lua cuvântul, judecători pregătiţi să lovească în masă asemenea lui Odin, după terminarea pledoariilor.

Au urmat aşadar criticii:

Alexandru Matei a început prin a recunoaşte într-o oarecare manieră talentul şi respectul: „aşa se întâmplă la concertele de muzică … formaţia cea mai bună cântă ultima” asemenea valorii incontestabile a lui Octavian Soviany, deschizând astfel „acest concert critic”.

Alexandru Matei începe prin a face observaţia că la cenacluri, în general, se face o pauză de comentarii între autorii care recită. De asemenea ţine să menţioneze că pe două dintre autoare le ştia şi le mai citise înainte: Livia Roşca, respectiv Andra Rotaru; poezia Ioanei Bogdan fiindu-i necunoscută.

De asemenea a ţinut să sublinieze că stilul, în cazul celor trei, este unul al unei „scriituri albe, apoetică, care evită figura de stil şi încearcă să găsească poezia în cotidian” şi se aştepta la mai mult la fiecare din ele.

El menţionează că stilurile Andrei şi Ioanei Bogdan sunt mai „fragmentare iar poetele cred tot mai puţin în poeticitatea limbajului”. În ce priveşte poemele Liviei, ar fi preferat ca acestea să conţină punctuaţie, mai ales că acestea au fost citite ca şi cum ar avea – mai mult decât atât, consideră aceste poeme ale ei ca fiind asemenea unui răspuns de gen cauză şi efect, o „refulare” cu elemente mai puternice şi mai slabe, cu suişuri si coborâşuri. Mai observă în textele Liviei, dar şi ale Ioanei o „atitudine dezinhibată care face foarte bine poeziei lor”.Tot în textul Liviei observă nu curaj, ci mai mult lipsa de prejudecăţi: „în timp ce eu/ în balconul din brâncoveanu/ fumez o ţigară/ sub chiloţii andreei puşi la uscat/ din care o apă călduţă/ îmi picura/ pe gât şi/ pe spate” – cu menţiunea că în ziua de azi „lipsa de prejudecăţi” poate fi privită ca o „prejudecată ea însăşi”.

Nu crede că Livia a reuşit să-şi integreze „noua atitudine dezinhibată” într-un stil propriu, recunoscând totuşi că acel stil sălăşluieşte în propria sa persoană – aşa cum ar fi normal.

Despre Andra spune că este de data aceasta „mai abstractă, mai impersonală” dar pune accent pe vocea ei care de altfel „are un stil” aparte. Sugerează că la vârsta pe care o are Andra nu ar trebui să scrie poezia ca „pe ultima ei poezie” – din contră, trebuie să ţină cont că drumul acesta al poeziei care abia i se deschide în faţă, stă să fie descoperit.

La Ioana Bogdan, printr-o tentă cât se poate de subiectivă, observă că dezinhibarea este cea mai puternică şi că este evidentă „revolta sa manifestată ca respingere a poeticului”. Pasajul cel mai „intenţionat apoetic” din cele citite duminică la cenaclu este: „Băga-mi-aş/ picioarele în el de Bucureşti/ cu gropile şi nebunii lui” – pasaj pe care „până şi un taximetrist l-ar putea spune la fel” şi care nu este îndeajuns de satisfăcător pentru cititor. În schimb a remarcat că textele Ioanei sunt pline de umor.

Octavian Soviany

Octavian Soviany a început foarte stăpân pe sine, dovedind că experienţa îşi spune cuvântul, calm şi strict, la obiect. De asemenea, el a ţinut să încurajeze cititorii şi poate şi publicul spunând că „a citi într-un cenaclu nu este un lucru simplu nici măcar pentru cel care citeşte, pentru că are de ales nişte texte, menţionând că s-a citit insuficient, ceea ce face demersul mai puţin edificator pentru critică. Pe de altă parte, dacă se citeşte mult, există riscul ca publicul să devină foarte puţin receptiv, fiindcă lectura de poezie este destul de obositoare”.

De asemenea, e de părere că e foarte greu şi pentru cei care vorbesc: „criticii, pentru a-şi forma o părere referitoare la texte în cadrul unei lecturi destul de superficiale, deoarece, în mediul unui cenaclu, nu se poate citi foarte atent şi, astfel, e destul de greu de ajuns la nişte concluzii definitive”. Continuă prin a spune că părerile sale sunt nişte impresii care nu trebuie luate prea în serios, în special de către autoare.
Spune că se vehiculează peste tot că poezia a murit şi mereu se întreabă: „Dacă eu, autor sunt convins că poezia a murit, de ce Dumnezeu mai scriu poezii? Să scriu altceva, să scriu romane, să scriu piese de teatru, să scriu eseuri, să scriu operete…” menţionând mai departe că probabil a murit un anume tip de poezie şi un altul e pe cale să se nască, iar de când a murit poezia, poemul se cam prozaizează. Explică faptul că, la ora actuală, poezia se scrie mai mult ca după un fel de meditaţie în care stai să te gândeşti ce s-a mai întâmplat în viaţa de zi cu zi, şi că poate la un moment dat în baza asta e posibil să îţi reuşească un poem – dar şi aşa e destul de periculos fiindcă s-ar putea să cazi în proză.

Menţionează că două dintre autoare: Livia Roşca şi Ioana Bogdan merg pe ideea autobiografismului, deşi la un anumit punct ele se diferenţiază una de cealaltă.

Despre Livia Roşca e de părere că „povesteşte întâmplări – ea crede că poemul trăieşte printr-o întâmplare şi sunt mulţi care cred asta. Spune că mulţi dintre poeţii ultimului val încearcă să poetizeze în jurul unei întâmplări, poemul începe să semene cu capitolul de roman.”

Observă că se întâmplă un lucru ciudat în scriitura Liviei, că se pare că nici ea „nu crede în totalitate în această formulă, după ce înşiruie mici episoade ale acestui perpetuu roman al cotidianului, încearcă să le găsească câte o rezolvare în final” , iar rezultatul paradoxal este „că uneori chiar aceste finaluri care vor să rezolve situaţia pe care o propune într-o manieră poetică strică până la urmă textul”.

Cel mai mult i-a plăcut prima parte din poemul Liviei, şi anume:

„Sub rochia subţire de vară
genunchiul julit ustură
ca după o căzătură
pe asfalt
când eram copil
si mă trântea
bicicleta
cu geanta agăţată de cot
şi casca de motociclist
în aceeaşi mână
am intrat în casă
o ţineam caraghios
ca pe un buchet
de flori
dar la fel de mândră
Întâi am căutat şerveţele
pentru şters ochelarii
cu ele o lustruiam
când a intrat Andreea
a vrut s-o probeze
i-am împins-o pe cap
arăta ca un cosmonaut
trezit din somn
aşa
cu picioarele goale
în pijamale roz
pomeţii strânşi sub
burete
şi ochii albaştri
miraţi
în spatele vizierei
zicea că
e dificil să respiri
aşa că mi-am pus-o eu
şi am păstrat-o
în timp ce stăteam pe pat picior
peste picior
vorbind despre cosmetice
o vreme
pisicile
speriate
de „ciudăţenia”
care îmi prindea capul
au alergat prin casă
care încotro”

A ţinut să puncteze că, dacă acest poem s-ar fi oprit aici, lui i-ar fi plăcut foarte mult – dar Livia Roşca ţine să-i pună şi „o rezolvare poetică, o poantă de final care strică textul”: „la o adică/ femeile pot proba/ şi bărbaţi/ şi căşti de motociclist/ ca pe rochii” – „o poantă drăguţă” care scade din intensitatea lirică a textului, nemaiavând parte de tenta misterioasă de mai înainte.

De asemenea, finalul celei de-a doua părţi a poemului scade din tensiunea textului: „în timp ce eu/ în balconul din brâncoveanu/ fumez o ţigară/ sub chiloţii Andreei puşi la uscat/ din care o apă/ călduţă/ îmi picura/ pe gât şi/ pe spate”. De aici încolo spune că textele ei devin din ce în ce mai neinteresante, din cauză că dispare acea încărcătură de mister care dădea viaţă primei părţi a poemului. Are impresia că urmăreşte nişte secvenţe de film mut, în care se fac diverse gesturi, dar toate aceste gesturi care sunt lipsite în ultimă instanţă de poezie pentru că nu au nici un mister – „totul este transparent, totul este la vedere şi poezia pierde”. Crede că adevărata Livia Roşca „se găseşte în primul dintre poemele citite” care este un poem foarte bun, chiar şi cu finalul respectiv.

Vorbeşte apoi despre poezia Ioanei Bogdan, pe care de altfel nu o citise înainte, dar după ce a citit-o poate spune că „nu i-a displăcut, pentru că la ea pericolul căderii în platitudine, care apare adesea la Livia Roşca, este mai puţin evident” deoarece ea are „umor şi capacitatea de a face haz de necaz, de a bagateliza uneori propriile sale eşecuri existenţiale, propriile sale mici neîmpliniri” fapt datorită căruia poemul trăieşte, e viu.
De asemenea, poemul este împărţit în mai multe segmente, segmente care nu au toate aceeaşi intensitate, aceeaşi trăire acerbă.

Lui Octavian Soviany i-au plăcut următoarele pasaje din poemele Ioanei Bogdan:

„Mi-ar fi plăcut să merg în America
la o rudă ceva.
Soacră-mea
să-mi trimită scrisori,
să-mi tricoteze fulare, ciorapi, căciuli, să plângă când mă vede,
să-mi spună
nu te mai amărî cu băiatul ăsta al meu,
e un porc.”

„Zece perechi de cizme şi nu mă cere nimeni
de nevastă.”

„Dacă o să mor din dragoste,
vreau să am manichiură franţuzească,
părul ondulat, cizme albe,
o rochie din dantelă,
să ajung la Dumnezeu sigură pe mine,
să mă aşez firesc pe scaun
şi să întreb:
- Începem?”

Octavian Soviany spune că această din urmă secvenţă e de calitate, e poezie adevărată, iar atunci când scriem un poem mai amplu ca dimensiune, compus din anumite secvenţe „este foarte greu să se menţină mereu exact aceeaşi intensitate a tensiunii poetice”, dar este bine pentru cititor să existe şi astfel de pauze.

Despre Andra Rotaru spune că ea scrie un pic altfel, nu prea autentic ca stil, ci scrie o poezie care mizează pe imagine şi are o „inventivitate imagistică” care o poate îndrepta către poezie adevărată. Dar recunoaşte că, dintre toate poemele ei, ultimul i-a plăcut cel mai mult, pe când celelalte nu sunt susţinute de nimic altceva decât de imagini. La Andra, spre deosebire de celelalte două autoare, unde exista pericolul căderii în prozaic, pericolul este cel al calofiliei.

„şi războiul poate începe

când adun jucării pe care le plasez ca bombele
în mintea noastră de mai târziu
când potrivesc în casă
armele mele de cioplit arme
mirosul în care mintea nu mai e limpede
şi nu mă simt bine.
când sunt îmbrăcat cu drapeluri

sub care nu simt sfârşitul. când respir iarba din cimitirul
cu iz de urzică
şi limba se lipeşte pe frunze ca un ritual

în care refuz să mă doară
unde sunt liber de la început
până în poveştile cele mai acute
ale pielii înfipte
în colţul
beciului unde stăm ca producătorii de filme mute

admirăm la nesfârşit în timp ce pleoapele lovesc
rătăcirea

când suntem delicaţi când porii se luptă
cu atingerea
vreau să fac dragoste cu Siberia
şi oamenii negri să îşi facă ritualul alături”

Spune că în acest ultim pasaj Andra mizează mult pe „construcţia unor sintagme neobişnuite, pe împreunări neaşteptate de cuvinte care pot crea tensiune lirică”.

Încheie prin a spune că dacă se continuă atât de mult cu prozaizarea poeziei, atunci nu va mai fi decât un singur pas … cel al „renunţării la poezie”.

După o scurtă pauză de relaxare a spiritelor, a trecut la microfon Ela Victoria Luca, pentru a citi o scurtă critică în numele scriitorului Vasile Munteanu care nu a putut fi prezent. Critica sa a fost una foarte atent creată, la obiect, axându-se foarte mult pe simbolistica poeziilor citite, pe legătura dintre conţinut şi cititor, pe mesajul textelor suţinut de către figurile de stil, pe partea de sintaxă. De asemenea, scoate în evidenţă „biografismul exagerat de care abundă literatura”.

I-a urmat scriitorul şi criticul Felix Nicolau care a început prin a discuta despre poezia Andrei Rotaru conferindu-i imaginea de „mai puţin femeie şi mai mult poetă” (în sensul tehnicii şi al prelucrării textului). Spune că aceasta şi-a stilizat tehnica faţă de volumul ei anterior. A observat la Andra nişte strofe„superbe din punct de vedere tehnic şi al conciziei”:

„bărbat cu creneluri
care mărunţeşte viaţa
fără membrane

bărbatul meu e copil.
în uterul soare
înflorim în menghină” - făcând trimitere astfel la „floare de menghină” a Svetlanei Cârstean de la Cartea Românească.

De asemenea, textele dispun de nişte imagini foarte preţioase: „avem vedere direct în ochiul celuilalt/ în insectarul morţii” – „îmi port decadenţa ca pe o copertină”; de elemente sonore: „hârşâit” – „răpăit de lăcustă” – „corpuri sparte” şi de asemenea o imagine destul de dificilă: „avem mirosul capcanelor/ în care intră himenoptere tinere”.

Lui Felix Nicolau i-au plăcut foarte mult următoarele poezii ale Andrei:

„RUE 302
avem timp de liniştire.
îmi port decadenţa ca pe o copertină
care alunecă
peste liniile de tensiune

în fiecare primăvară un răpăit de lăcustă
ne ajută să ne regăsim

tu care nu iei niciodată durerea
nici nu mă poţi face să rămân.
corpul tău în
savoarea cărnii mele.

lasă-mă să nu văd.
disperaţi în mers
corpuri sparte
al tău pe pauză

un stres în care nu avem nimic de făcut

suntem în fiecare bărbat
avem iz. avem mirosul capcanelor
în care intră himenoptere tinere”

„Plug in
nu aştept nimic
lucrurile mi se dăruiesc

în fiecare clipă în care vreau
suntem isterici. tot ce ne rezistă
e torsionarea

spaţiu pentru crize.” – dar şi acelaşi fragment din ultima poezie a sa, după cum i-a plăcut şi domnului Octavian Soviany.

Este de acord că poezia Liviei Roşca se răceşte, după cum menţiona şi domnul Soviany, dar chiar şi aşa îi place. Spune că la Livia „biografismul este un pretext pentru a face nişte transfigurări sentimentale” – fiind vorba despre nişte neîmpliniri sau crize care ţin de sentiment. Fragmentul cu„motocicleta” este de părere că e unul foarte bine gândit, construit şi, de asemenea, punctează un atu la distribuţia filiformă a versurilor, care oferă o fluenţă aparte, rapidă.

Despre Ioana Bogdan spune că îşi păstrează aceeaşi vaganţă, remarcându-se încă odată umorul ce stă la baza textelor sale.

Au urmat din nou autoarele pentru a-şi susţine ultima pledoarie în faţa publicului, mulţumind totodată criticilor care au fost prezenţi şi care au scos în evidenţă părţile mai rele sau mai bune ale textelor.

A mai urmat la microfon Gelu Vlasin, care şi-a început critica prin a trage următoarea concluzie asupra textelor celor trei autoare: „fierbinte, rece şi trist”fără a preciza ordinea în care se distribuie aceste trei caracteristici – sau ca şi concluzie finală, înlocuind „Manierismul” (despre care unul dintre antecomentatorii săi oferea ca bază a întregii lecturi de la cenaclu) cu idee de „Manelism”. care de altfel a criticat într-un subiectivism destul de dur poezia Liviei Roşca, considerând poeziile autoarei foarte elaborat construite, ceea ce lui nu îi oferă credibilitate. Mai mult decât atât, Gelu Vlasin consideră că nu găseşte nimic poetic în textele Liviei, ceea ce îi provoacă o indispoziţie – mai ales caracterului redundant al scrierii. I-au plăcut în schimb poeziile Andrei Rotaru şi Ioanei Bogdan. Încheie prin a spune că „cei care ratează poezia îşi încearcă şansa în proză”.

A existat în public şi o persoană mai puţin interesată de lecturile cenaclului şi de latura critico-poetică, şi mai mult măcinată de faptul că nu ştie ce„meserie” au autoarele. Informaţiile i-au fost desigur prezentate.

Puteţi descoperi mai jos o minicronică in imagini realizată pe baza instantaneelor înregistrate de fotograful Florin Petrea:

Puteţi descoperi toate pozele de la cenaclu, atât cele prezentate mai sus cât şi câteva fotografii artistice realizate de un alt fotograf, Elis Ioan, urmărind acest link

Următorul cenaclu se anunţă cel puţin la fel de interesant: Cenaclul Deko din 16 Noiembrie

Filmari Cenaclul de la Deko pe Youtube

Cronica realizata de Marius Surleac.

Cenaclul de la Deko – prima ediţie

admin — Tue, 25 Nov 2008 15:21:43 +0000

Café Deko devine începând de duminică, 9 noiembrie 2008, ora 15:00, un spaţiu de dezbateri şi întâlniri literare, cu scriitori şi critici consacraţi.

“Cenaclul de la Deko” îşi propune să aducă în prim planul vieţii publice scriitori care au debutat în volum, care au confirmat, dar şi să descopere şi să încurajeze exponenţi ai noilor valuri literare. Scriitorii invitaţi la această primă ediţie vor fi Ioana Bogdan, Livia Roşca şi Andra Rotaru. Criticii prezenţi la această ediţie de cenaclu pentru a nuanţa şi incita spiritele vor fi binecunoscutul scriitor şi critic Octavian Soviany şi tânărul critic şi eseist Alexandru Matei.

După o serie de închideri şi redeschideri, în spaţiul literar, al diverselor cenacluri care au funcţionat în Bucureşti cu întreruperi, este nevoie de un reper stabil pentru iubitorii de poezie şi proză. Un cenaclu interactiv, care îşi propune să transmită în curând live, şi să devină o arhivă culturală de referinţă.

Intrarea este liberă oricărui iubitor de literatură şi de critică literară constructivă.

În funcţie de timpul rămas disponibil după încheierea “ostilităţilor” vom încerca să acordăm celor care vor veni pregătiţi să citească şansa de a se face remarcaţi, timpul alocat fiecărui amator de lectură fiind de maxim 5 minute, în limita timpului rămas disponibil după “main event”. Cei care doresc să citească în această duminică sunt invitaţi să îşi exprime intenţia prin email la adresa cenaclu@agonia.net.

De asemenea, cei care îşi doresc să citească în cadrul oficial al cenaclului, într-o ediţie viitoare, sub privirile şi tirul criticii, sunt rugaţi să ne trimită prin email la cenaclu@agonia.net câteva mostre din materialele proprii, furnizarea de materiale fiind recomandată în special în cazul în care respectivii autori nu sunt prezenţi pe www.agonia.ro.

Vă aşteptăm!

Referinţe web:
Jurnal Octavian Soviany
Jurnal Livia Roşca
Cenacluri Literare – partener media
Sapte Seri – partener media