Această a treia ediţie s-a desfăşurat sub atenţia unui public mult mai alert şi mai numeros decât la ediţiile anterioare. În plus, cu ocazia târgului de carte Gaudeamus, în sală s-au prezentat mulţi scriitori din provincie.

Felix Nicolau a început prin a menţiona că vor citi „doi poeţi nordici” iar cei care şi-au lansat cărţi la târgul de carte de la Gaudeamus pot împărtăşi de asemenea din scrierile lor.

Cuvântul de început dintre cei doi l-a avut Şerban Axinte care de altfel a ştiut să întreţină spiritul întâlnirii prin nota comică de care a dispus mai întâi prin apelativul ŕ la Cristi Minculescu: „Bună seara prieteni!” după care a pocit numele lui Dan Coman în „Dan Coma” – făcând trimitere la faptul că s-a delectat cu o seară în urmă cu volumul „Coma” al Ruxandrei Cesereanu.

După terminarea lecturii Felix a menţionat că cei doi au ştiut „să-şi nuanţeze vocea în funcţie de conţinut” şi „nu au fost deloc plictisitori sau inexpresivi” – cu aluzie la criticile primite de către cei care au citit la primele două ediţii ale cenaclului.

De asemenea mai spune că motto-ul acestui cenaclu ar trebui să fie un fragment din Dumitru Bădiţa: „Sunt plin de curaj şi-mi terorizez frica”.

Primul cuvânt din partea criticii a fost cel al lui Octavian Soviany care a observat că a avut parte de poezie de calitate la această ediţie.

Despre Şerban Axinte spune că scrie „o poezie anxioasă, o poezie plină de mânie şi revoltă, însă revolta lui este diferită de cea a primului val fracturist” unde „era o revoltă foarte afişată, histrionică, era o revoltă explozivă”. De asemenea, e de părere că la Şerban Axinte avem de-a face mai mult cu „o lectură implozivă” unde „gesturile spectaculoase trec pe planul al doilea fiindcă miza este în altă parte … miza parcă nu este în cuvinte, miza parcă nu este în imagini ci în ceea ce există în spatele lor”.

Cel mai mult i-a plăcut poemul „Ce simt oamenii răi cînd mor”- Şerban Axinte:

„în fiecare zi iei din trupul meu cîte o bucată,
o ţii ascunsă între cerul gurii şi limbă.

pînă se face un fel de salivă vîscoasă,
plină de fibre şi vinişoare albe.

nu vreau să te provoc,
nu vreau să-ţi simt firele de păr cum mi se pliază în palmă.

astăzi fac dragoste cu tine din obligaţie,
din respect pentru frumuseţea ta.

am auzit că după ce au dat la televizor execuţia lui Saddam
nişte copii au vrut să afle
ce simt oamenii răi cînd mor.

pe mine n-o să mă găsească nimeni spînzurat,
doar prăbuşit peste trupul tău gol,
cu degetele de la mîna stîngă în gura ta,
cu degetele de la mîna dreaptă în gura mea.”

Despre Dan Coman spune că e foarte diferit faţă de Şerban Axinte, el „scrie o poezie în care miraculosul este tot timpul prezent”. Poemele citite de către el, par a fi un fel de „roman al paternităţii” şi „mizează pe mixtura dintre micul eveniment cotidian şi fabulosul, miraculosul, care pătrunde de pretutindeni în aceste poeme”. Spune că Dan Coman are foarte multă imaginaţie iar „lumea este în permanenţă o poveste”.

A urmat apoi la microfon criticul Mihail Gălăţanu care scoate în evidenţă pentru început că între cei doi poeţi intervine un „ecart de vocaţie” iar în cazul lui Dan Coman avem de-a face cu „o vocaţie de poet” pe când la Şerban Axinte e de discutat mai mult, el fiind un „caz mai complex” şi mai mult chiar - „un pariu al criticii” în care „vocaţia dominantă este cea de critic iar cumva acea de poet – o vocaţie recesivă”. Mai mult, el creează „un spaţiu al experimentului, al unui experiment personal”.

De asemenea Mihail Gălăţanu a afirmat că se va rezuma la text deoarece preferă „o critică aplicată”, textul fiind fundamental pentru interpretarea sa.

La Dan Coman există „o miză foarte vădită”, miza fiind cea a creării unui univers anume, un univers „paternal” după cum a amintit şi O. Soviany, un univers foarte delicat şi, apare la el, un refuz al versurilor memorabile. Observă la Dan „pasaje de poezie naivă, foarte fragilă unde există o recurenţă” care ar trebui să creeze „spaţiul său personal”, anume: „laptele praf”, „dimineţile”, „tlinda”, „mara” – personaje care apar şi „personalizează altfel universul liric”.
La Dan Coman personajele „se mişcă fantomatic, ca o umbră în spaţiul poeziei” – în opinia lui Mihail Gălăţanu.

Există şi versuri memorabile în „ciuda refuzului vădit al memorabilităţii”: „celelalte femei stau atîrnate cu capetele-n jos/ să nu se tulbure laptele” – aceasta fiind „o imagine memorabilă care va rămâne sigur în retina poetică”, în opinia domnului Gălăţanu.

Despre Şerban Axinte – cel mai important poem al său este „un megapoem”: „Sublim, sublim” care nu este ales întâmplător pentru a începe lectura, în plus este „cusut” din „poeme mai mici foarte expresive, unele chiar foarte reuşite”:

„…am auzit că cineva s-a spînzurat
în timpul nopţii şi de atunci, cum se dă stingerea, gardienii smulg uşile de la
locul lor…”

„…mi-am revăzut victima trîntindu-se la pămînt plină de sînge, rugăciunea
minţii şi lama de sticlă i-au spintecat inima artizanală ce-i atîrna în buzunar
ca o hernie ruşinoasă, vai mie, am aruncat chiştocul şi l-am strivit cu ură,
iată crima, iat-o, acum îi desenez conturul cu creta, victima mea priveşte cu
jind la cadavrul de jos, iese puţin fum, mult praf, fum, praf…”

De asemenea menţionează că „persistă” în a crede că vocaţia lui Şerban Axinte este cea de „critic” pentru că „acest exerciţiu – în paralel al criticului şi al poetului” duce la sporirea „discernământului” pe propriul său text – de aici reieşind că textele devin mai bune; pe când la Dan Coman, singura vocaţie este poezia.

Spune că poezia lui Şerban Axinte este „o poezie la limita poeziei, între discurs şi eseu, cu multe inserţii şi conotaţii, întemeiată pe o dicţie literară generală foarte bună”. De altfel la Şerban există tendinţa de „cartare faţă de experienţele anterioare” ca o „diferenţă specifică, o depărtare”.

Următorul purtător de cuvânt a fost Radu Vancu pe care Felix Nicolau îl prezintă ca „actant, nu el ci soţia lui care apare la un moment dat într-o poezie a lui Şerban Axinte”. Acesta nu ştie dacă să constate „cu regret sau cu jubilaţie” că soţia sa „nu numai că este mai des pomenită” dar au început să-i scrie poezii şi alţii.

Despre Şerban Axinte începe prin a spune ce „separă poezia lui de marea poezie”: „trauma lui e prea retorică” iar soluţia ar fi „inserţia în această naraţie a episoadelor traumei, a unor episoade fie ludice, fie absurde” sau „fie scenarii ŕ la South Park”.

Despre Dan Coman afirmă că, încă de la prima lectură, a avut „senzaţia de poezie majoră, de poet exemplar”. Ţine să-i răspundă şi domnului Gălăţanu că nu crede că în poeziile lui Dan Coman este vorba despre „o anemie a versurilor memorabile sau a imaginilor memorabile” – mai mult i se pare că este vorba despre „o hiperemie de imagini, de versuri care se reţin fără efort când le asculţi”. Îl vede pe Dan Coman întotdeauna ca pe „un poet fără rezerve” care„are ceva în ADN-ul lui din Naum şi din Mureşan”.

Felix Nicolau subliniază două apropieri între cei doi poeţi: amândoi vorbesc despre „spital”; Şerban Axinte merge foarte mult pe „sublim” dar şi pe „frumos”- cuvânt care apare şi la Dan Coman în formularea „repetată” aproape „sub formă de refren”: „lună frumoasă”.

Dan Mihuţ crede că cenaclul s-ar fi numit mai bine „recital” pentru că poeţii au citit texte care deja s-au publicat iar utilitatea noţiunii de „cenaclu” este un pic„eludată”. Afirmă astfel că „avem de a face cu texte care nu mai au nevoie de un feed-back” şi ar fi indicat să se numească „recital de poezie şi nu cenaclu”.

Crede că Şerban Axinte încearcă să împrumute „o serie de persona, prin care receptează un spaţiu al traumei” dar „o face la nivelul unei poetizări excesive”. Crede că „zona de psihopatologie” în care el intră ar avea nevoie de o „notaţie un pic mai rece, şi nu poetizată” deoarece noi „suntem obişnuiţi cu ideea că zona schizoidă a personalităţii noastre nu percepe lumea ca pe o poetizare „sui generis” ci ca pe o traumă rece, calculată, foarte diferenţiată de o percepţie care să o integreze într-o variantă psihologizantă”.

Despre Dan Coman spune că „avem de-a face cu un transfer foarte interesant, un transfer al maternalismului în paternitate”. E de părere că Dan Coman simte zona „trăirilor maternale prin faptul că vocea este una a paternităţii” de unde iese şi zona fragilităţii – o „zonă de completare a cuplului” şi„avem de-a face cu un personaj androgin”. E de părere că ambii sunt autori de expresie puternică, care este mai agresivă în cazul lui Şerban Axinte iar la Dan Coman este mascată de o „stare de beatitudine a cuplului”.

Următorul purtător de cuvânt a fost Mugur Grosu care menţionează pentru început că vorbeşte „împotriva voinţei” sale. Observă foarte bine că se vorbeşte foarte mult despre literatură şi se scrie din ce în ce mai puţină literatură.
Pe el îl deranjează expresii critice de genul: „limita poeziei” şi „poezia tinde” – de aici şi întrebarea „Ce e poezia?”. Mai menţionează că o poezie foarte interesantă este cea care „te provoacă la tăcere”.

Următorul vizat de către Felix Nicolau pentru a completa critica serii a fost Gelu Vlaşin pe care l-a „atins” prin menţiunea referitoare la „alergia lui pentru poezia manelistă” (care de altfel nu are nici o legătură cu poezia citită de cei doi scriitori).

Gelu Vlaşin e de părere că „asistăm la lecturi, din punct de vedere literar, de joasă calitate” în loc de a asista la lecturi din ce în ce mai interesante.

Prima părere despre textele care s-au citit la cenaclu este: „am asistat la două lecturi foarte slabe în seara asta”. Spune că cei doi autori sunt „interesanţi”în ceea ce a citit până în momentul de faţă dar cu texte „subţiri”. Menţionează că „Chicco (care de altfel este şi titlul unui poem al lui Dan Coman) şi Coca-Cola pe mine nu mă mai impresionează de mult” şi „poate impresionează pe cei care nu au citit până acum ce au scris cei doi autori: Dan Coman şi Şerban Axinte”. Spune că „de fapt e un trend, un feeling actual de regres al poeziei” iar ceea ce a ascultat aici, lui îi confirmă sentimentul că se scrie din ce în ce mai „inactual”, din ce în ce mai „neinteresant”.

Ţine să menţioneze despre „afinităţile afective” ale celor prezenţi, văzând în ei „oameni care poate ar fi avut ceva de spus acum ceva vreme în literatură”, şi că probabil există „solidarizare faţă de ce ar fi putut să se spună şi nu s-a spus” cu referire directă la „prezenţa lui Marin Malaicu, Ana Dragu, Răzvan Ţupa şi alţi autori consideraţi importanţi în literatura română actuală”.

În opinia lui Gelu Vlaşin textele au fost spuse „doar cu dragul de a fi spuse”, sunt „puţin forţate” iar din punctul acesta de vedere aduce din nou ca exemplu poemul „Chicco”.

Spune despre Dan Coman că „deoarece nu simte sau nu înţelege proza suficient de mult, insistă în a scrie poeme” şi menţionează că aceste poeme ale sale nu sunt chiar actuale, ba mai mult simte un „iz de trecut” în poezia lui. Nişte exemple ar fi în poemul „Aerul”: „primele cinci săptămîni sunt cele mai grele” – parcă „se vorbeşte despre trecut” sau un alt exemplu ar fi: „lugindu-te pe burtă şi încercînd să înaintezi pe sub aerul acesta/ bîjbîind după femeia ta”.

Despre poemul „Salonul nouă, lăuze”, Gelu Vlaşin spune: „mi se pare, să nu îi spun plagiat, auzeam de travesti, auzeam de spitalul nouă” făcând referire că şi Marius Ianuş şi-a încercat şansele şi observă că toată lumea insistă „pe un fel de science-fiction” de genul „şi eu am fost la spitalul nouă!”.
Din sală se simte nevoia să i se corecteze aluziile spunându-se că în poezia lui Dan Coman este vorba despre „salonul nouă” ci nu despre „spitalul nouă”.

De altfel, se observă că spiritul critic al lui Gelu Vlaşin trece mai departe de subiectul de discuţie strict la textele care au fost citite la cenaclu, şi tinde să atingă corzile sensibile ale altor scriitori din sală printre care şi Marius Ianuş. La acesta din urmă tinde să facă o paralelă cu „spitalul de psihiatrie” deşi el „nu a fost pe acolo” după care menţionează că acesta este un „imaginativ şi îşi construieşte destul de bine prin trăiri poezia” – din nou fără legătură la textele citite.

Despre Dan Coman, ca o legătură cu cele de mai sus, afirmă: „nici nu a fost, nici nu a trăit” ci doar „a improvizat anumite stări”.

Răspunde şi la afirmaţia de început al lui Felix Nicolau cum că avem parte de „doi poeţi nordici”, prin următoarea replică: „justificarea în esenţă (a celor mai sus spuse despre Dan Coman) ar fi „eu sunt nordic!” şi toată lumea s-ar gândi la Suedia, Norvegia, Finlanda, ş.a.m.d”. În plus menţionează că e o„blasfemie” să spui despre Şerban Axinte că e nordic.
Replica lui Şerban Axinte a fost: „Sunt mai aproape de Dumnezeu sau cum?” iar răspunsul lui Gelu Vlaşin: „Dacă Dumnezeu se numeşte senatorul ăla al vostru al melcilor, care conduce frâiele existenţei culturale în zonă, atunci ai dreptate – Simirad sau cum îi spune”.

De altfel comentariile sale care au urmat au cam fost în afara subiectului, altceva decât critică pe text, cu diverse aluzii la cei din sală. Afirmă de altfel că Dan Coman este un „poet inactual iar ca personaj este neinteresant”. Reacţiile din public nu au întârziat să apară, Ela Victoria Luca spunându-i lui Gelu Vlaşin să vină cu argumente care să susţină afirmaţiile sale despre Dan Coman, cum că ar fi „inactual” iar Dan Mihuţ a intervenit prin a atenţiona: „vorbim despre personajul Dan Coman sau ce?”.

Gelu Vlaşin mai afirmă de altfel că la Dan Coman are loc o „involuţie” asta „doar dacă ne raportăm la texte inedite” şi că textele sale citite sunt „nişte texte pe care le-a cules de undeva” şi pe care trebuie să „le citească la Bucureşti la netoţii ăştia de la Deko”.

Nu i-au plăcut textele pe care le-a citit Dan Coman şi mai mult decât atât spune că: „mie mi se pare mult mai interesant ceea ce a scris până acum şi ceea ce scrie acum” – în contradicţie cu afirmaţiile sale precedente.

La un moment dat a intervenit Felix Nicolau şi l-a întrebat pe Gelu Vlaşin dacă ar avea ceva împotrivă pentru „a lua publicitate”, invitându-l la microfon peRăzvan Ţupa care de altfel face şi „stand-up literature” – cu referire la actualitatea poeziei.

Răzvan Ţupa, despre Şerban Axinte, spune că are o „poezie a construcţiei” – undeva în textul lui se găseşte un moment în care vorbeşte despre „rugăciunea minţii” şi arată că îşi plasează foarte bine poetica sa „ca pe o căutare, ca pe o construcţie continuă în care el încearcă să îşi stabilească un sistem”.

În opinia lui Răzvan Ţupa, un lucru „asemănător” la cei doi autori care au citit este că „amândoi îşi organizează textele mai mult sau mai puţin” şi „îşi fac textele pornind de la un element care întoarce cumva pe dos percepţia” dar „de aici încolo fiecare foloseşte exprimări complet diferite”. Despre Şerban spune că „e tentat să adauge elemente care vin din lecturi, elemente care vin experienţe foarte plastice” şi „trece de la construcţii luxuriante la poeme scurte în care îşi exersează puterea de a întoarce pe dos nişte lucruri”.

În cazul lui Dan Coman observă că situaţia este altfel decât la Şerban: „Dan Coman nu se duce nicăieri, el e cumva stabilit în poezie şi relatează dintr-o lume a poeziei” iar „trauma poeziei lui este aceea a unei normalităţi, care simte nevoia în permanenţă să o arunce în toate direcţiile” prin elemente care te fac „să rămâi perplex: oaia care intră în maternitate”.

De asemenea îi răspunde şi unei afirmaţii a lui Gelu Vlaşin spunând că „e foarte greu să spui că există o evoluţie sau o involuţie – involuţie nu prea are cum să fie la niciunul dintre ei pentru că textele citite sunt în gama care i-a consacrat”. Nu au „gafe enorme” şi nici nu au riscat foarte mult. Îl vede pe Dan Coman ca fiind un „poet complet excentric faţă de tot felul de mişcări, un poet care relatează despre o lume, pe care din punct de vedere al expresiei încearcă să o dinamizeze”.

Revenind la discuţia de la început despre „retorică”, Miruna Vlada spune că orice poet „are un anumit tip de retorică” şi consideră „mai evidente punerile în scenă ale lui Dan Coman tocmai pentru că sunt atât de subtile”. Mai mult, poemele sale „pornesc de la bun început cu ideea că se va întâmpla ceva extraordinar” iar poemele lui Şerban Axinte au impresionat-o foarte puternic deoarece nu se aştepta la o „violenţă atât de mare” oferindu-i astfel o „senzaţie cinematografică vie şi asumată”.

Octavian Soviany pune apoi următoare întrebare: „deoarece s-a spus despre poezia lui Şerban Axinte că este retorică” ar dori să ştie „persoana respectivă ce înţelege prin retorică?” fiindcă el se gândeşte la „retorică” asemenea discursului „romanticilor, plin de tot felul de exclamaţii, interogaţii, atitudini patetice”, care de altfel la Şerban nu dispune de aceste caracteristici ale retoricii.

Răzvan Ţupa revine şi spune că cel „mai mare eşec” pentru el a fost Dan Coman, nu pentru că „ar fi citit rău”, ci pentru că „el mai mult scrie decât vorbeşte în public” şi „în public este incredibil de timid la microfon”.

Din nou a revenit Gelu Vlaşin la microfon spunând că Şerban Axinte e „mai autentic, încearcă într-adevăr să spună ceva”. Despre Dan Coman spune că, aşa cum remarca şi Octavian Soviany şi Răzvan Ţupa, îşi „păstrează o anumită linie” pe care merge, pe când Şerban Axinte „reuşeşte să aducă ceva în plus” la nivel stilistic, pe aceeaşi linie pe care merge. Concluzia finală a lui Gelu Vlaşin, „disproporţionat într-un fel”, este că „Şerban Axinte a reuşit să spună ceva mai mult decât Dan Coman”.

Într-o nouă intervenţie a lui Dan Mihuţ, acesta consideră că e „nedrept” să comparăm pe Dan Coman cu Şerban Axinte deoarece „sunt doi poeţi care nu sunt siamezi, nu au trăit într-o osmoză care i-a determinat să găsească diferenţe sau termeni de comparaţie între ei”. E de părere că la Şerban Axinte se observă o „dorinţă de a schimba ceva în discurs” – de aici probabil şi acuza care i s-a adus, că ar tinde spre „o formă de retorică un pic mai spre artificializare”.

A mai intervenit apoi şi Victor Potra care a început prin a spune că „e prima oară când participă la un cenaclu după Ceauşescu” şi că „va ataca tabuurile”, va fi „purtătorul de cuvânt al celor cu voce mai mică decât cei care sunt deja acreditaţi”.
Primul tabu pe care Victor Potra îl cere să fie pus la îndoială este „acela în care se discută numai despre texte, nu şi despre trăirea autorilor”. Mai spune că l-ar fi interesat foarte mult să afle ce „au încercat să exprime” autorii. Al doilea tabu este acela că „autorii nu obişnuiesc să răspundă în mod direct criticilor”. Crede că ar fi foarte interesant să existe o „modalitate interactivă” şi e mai bine ca autorii să „interacţioneze live”, nu pe baza unor „discursuri paralele”.

La final, Felix Nicolau a invitat cei doi autori care au citit să spună ce impresii le-a creat „acest cenaclu post ceauşist”(parafrază la titlul cărţii lui Dan C. Mihăilescu).
Şerban Axinte a răspuns că se simte „mult mai împlinit” după participarea la această ediţie a cenaclului, a ţinut să mulţumească organizatorilor, s-a bucurat că a citit alături de Dan Coman care de altfel este „unul dintre poeţii săi preferaţi”, a încercat să fie foarte atent la „reproşurile care au venit din partea unor voci cât se poate de autorizate”. A mulţumit lui Radu Vancu şi Gelu Vlaşin pentru sinceritatea de care au dat dovadă şi pe care nu o poate pune sub „semnul întrebării”.

Dan Coman a ţinut să mulţumească de asemenea pentru invitaţia de a citi la cenaclu şi a menţionat că cel mai mult i-a plăcut de ceea ce a spus Mugur Grosu.

Această a doua ediţie a fost mai animată, mai deschisă – cititorii au fost mai criticaţi decât data trecută iar faptul că Felix Nicolau a fost tot timpul în mişcare, trecând de la un interlocutor la altul şi agitând astfel spiritele, nu a făcut decât să crească temperatura cenaclului.