Această a doua ediţie a fost mai animată, mai deschisă – cititorii au fost mai criticaţi decât data trecută iar faptul că Felix Nicolau a fost tot timpul în mişcare, trecând de la un interlocutor la altul şi agitând astfel spiritele, nu a făcut decât să crească temperatura cenaclului.

Scriitorul şi criticul Felix Nicolau, moderatorul cenaclului, a început cu o scurtă introducere a celor trei scriitori, menţionând de altfel că a scris despre cele două scriitoare: Miruna Vlada şi Daniela Şontincă iar „seara va fi una de poezie pură, toţi trei fiind poeţi consacraţi”, fiecare din ei fiind publicat deja la Cartea Românească. S-a observat de altfel că emoţiile nu au mai fost prezente în aceaşi măsură ca în prima ediţie a cenaclului, cu o singură excepţie: Vlad Moldovan, care a recunoscut că e mai emotiv.

După terminarea lecturilor Felix a venit cu ideea unei manifestări critice cu „opţiuni estetice diferite” iar cei din sală au fost invitaţi să fie de acord.

La fel ca şi data trecută cuvântul de început în critică l-a avut Alexandru Matei a cărui primă impresie a fost că a avut parte la această ediţie de „lecturi consistente şi noi”, mai bune calitativ decît cele de la prima ediţie.

Despre Daniela Şontică, pe care nu o citise înainte deloc, a spus că „scrie o poezie bună dar care este lipsită de curaj” şi „nu are suficientă energie să se afirme ca un text care să concureze cu cele mai bune texte citite azi”.

Face observaţia că „ceea ce nu se întâmplă bine cu textele ei este un fel de inadvertenţă de gust şi o scăpare din mână a efectelor” – „poeziile ei se manifestă ca nişte fiinţe modeste, simpatice care nu vor să rănească pe nimeni”.

Observă nişte greşeli de gust şi de imagine cum ar fi următorul fragment: „plecasem spre tine/ cu tricoul pe care gravasem un vers de-al tău” – de unde şi concluzia că „nu ai cum să faci aşa ceva, să desenezi poate – nu poţi să gravezi”. Ca replică imediat următoare a intervenit scriitorul Dan Cârlea spunând că faza cu tricoul chiar este adevărată, iar versul de pe tricou chiar este unul de-al său.

Trecând mai departe, admite că „sunt nişte asocieri de cuvinte câteodată exagerate”, cum este ultimul vers al poeziei „Grămăjoare de oase”: „de la povară la coroană”.

De asemenea menţionează că „mai există la ea figuri căutate, imagini căutate în cuprinsul unor poezii care se vor simple”: „neuronii îşi trag leneşi/ ciorapii de mătase,/ gata de bal” – imaginea transmisă considerând a fi un asemănătoare unui „desen animat” iar apoi când continuă cu următoarele versuri: „se ştia genial/ când traversa mocirla din zori/ şi făcea din asta un cadou” – punctează faptul că mai întâi lipseşte „un destinatar, iar senzaţia este tot una de voinţă cu orice preţ de a insolita limbajul”.

Sfatul lui Alexandru Matei pentru Daniela Şontică este: „să pedaleze, să insiste mai mult pe „modestia” poemelor ei şi să practice un anumit minimalism lipsit de stridenţe şi de a face poezie cu orice preţ, pentru că ea scrie o poezie bună şi mai ales cinstită”.

Alexandru Matei afirmă de altfel, după ce a terminat cu ce a avut de spus despre poezia Danielei Şontică, că „se află într-o situaţie oarecum delicată”pentru că se află la mijloc, între Octavian Soviany şi Miruna Vlada – dar poate ieşi din această situaţie deoarece crede, printr-o notă forţată de subiectivism, că „cel mai bun poem care s-a citit astăzi este cel al Mirunei” şi care se numeşte: „O femeie bine crescută” iar al doilea ca valoare este cel al lui Vlad Moldovan: „The Wild Bunch”.

Despre Miruna Vlada spune: „avem de-a face în cazul ei cu o poetă aflată probabil cu o clasă peste cele de săptămâna trecută”. I se pare că stilul de poezie al Mirunei Vlada nu s-a schimbat şi mai mult decât atât are senzaţia „că pe aceeaşi linie ea scrie mai bine”. Despre ea crede că „e o poetă extrem de inteligentă, subtilă” şi „e pe un drum bun şi nu are de ce să îşi schimbe poetica”. Consideră de asemenea că „a ieşit din acel conclav al fetelor rele, adică nu o mai interesează cel mai mult să fie o fată rea şi asta e bine”.
Ţine să atragă atenţia asupra unor mici erori pe care le contrazice, precum fraza din poemul dedicat lui Frida Kahlo: „…ai bazinul sfârtecat şi o bară de metal/ ţi-a intrat prin vagin…”.

Despre Vlad Moldovan observă că la el „există o distanţă între formaţia şi fiinţa lui”. Scrie simplu, „comportamentalist” şi „behaviourist”, nu prea utilizează figuri de stil decât la început, este „autobiografist” şi are senzaţia că „autobiografismul lui este încadrat unei poetici masculine, care este mai timidă, mai duioasă”.

În poemele lui Vlad Moldovan observă tot timpul „un personaj tăiat în două: poet şi bărbat” şi de asemenea există în poezia lui „sugestia că de fapt bărbatul nu e poet” şi mai mult: „un poet atipic”, iar „din această tensiune iese poezia lui”. I-a plăcut cel mai mult, din această perspectivă poemul„The Wild Bunch” în care „jumătatea lui de filosof citeşte” pe când „jumătatea sa masculină aşteaptă tăcută”.

Câteodată abuzează „nu neapărat de neologisme dar sunt folosite nişte cuvinte abstracte” care sunt folosite pentru a marca „jumătatea raţională”iar pe de altă parte sunt cuvinte vulgare care marchează „jumătatea masculină” dar „cele două părţi se înţeleg foarte bine”.
Mai observă că la Vlad mai există şi o intenţie de neterminare a poemului, o lipsă de deznodământ.

Octavian Soviany a spus că va veni cu nişte „nuanţe”, datorită faptului că „Alexandru Matei a spus în mare cam tot ce era de spus”. Cuvântul de ordine este din nou, în opinia sa, autobiografismul sub umbra căruia scriitorii se adăpostesc.

Despre Daniela Şontică: „ne-a propus două grupaje de versuri destul de diferite unul de celălalt”. Consideră că primele poeme citite le-ar denumi„manieriste” şi mizează foarte mult pe imagine, fiind suţinute de nişte „potriviri de cuvinte destul de ingenioase” dar chiar şi aşa, fără miză.

În celelalte poeme ale sale se găseşte un autobiografism diferit faţă de cel cu care ne-am obişnuit – exprimă o altă lume în care se suprapune un sens mai adânc:

„în lumea care avea drept răzor
o pădure scundă de arbuşti sălbatici,
rătinişul îi ziceam noi,
uneori ieşeau mistreţii
când îţi venea rândul să întorci vitele din hotar
luai dealul pieptiş
în timp ce copiii ceilalţi jucau diverse jocuri:
purceaua la jir,
autostrada cu serpentine,
stâna de melci
sau cine o strigă mai tare pe Ţaţa Vasilina,
trebuia să ai plămânii tari, să alergi, nu glumă,
să fii pe coama Feţelor Mari înainte ca Floricile,
Bălăile sau Joienile să treacă hotarul.

Dincolo era un ţinut în care
animalele intrate nu se mai întorceau.
Şi nici copiii.” – care, în opinia lui Octavian Soviany este un poem frumos, apreciindu-l ca fiind „poemul care stă cel mai solid pe picioare” iar dacă va reuşi să exploateze această zonă a poeziei ei, crede că la o viitoare lectură va fi mult mai convingătoare.

Despre Miruna Vlada afirmă: „nu ştiu dacă este deontologic să vorbesc eu – mă rog, pot fi acuzat de subiectivism” după care „aş vrea să spun că poemul „O femeie bine crescută” mi se pare un poem excelent” şi „este un fel de comedie a foamei” care de altfel merge într-o direcţie pe care poezia noii generaţii o exploatează mai puţin: „pe o parabolă care se bazează pe grotesc, pe absurd şi efectul este foarte puternic”. În ceea ce priveşte „relaţiile noii poezii a Mirunei cu poezia ei mai veche” se poate vorbi despre „o schimbare la faţă” răspunzănd afirmaţiei lui Alexandru Matei cum că Miruna „nu mai este o fată rea”, şi suţinând că au cam dispărut din poemele ei „cuvintele crude, cuvintele violente, pentru că poemele ei nu se mai cantonează exclusiv în zona sexualităţii”. Mai mult decât atât afirmă că „e foarte interesant acum că pântecele sexual a fost înlocuit cu pântecele digestiv” şi poezia ei nu mai este atât de „egocentrică” ca altădată.

Despre Vlad Moldovan afirmă că este un poet foarte interesant, este „poetul care nu are un infern” dar „cei care nu au un infern încearcă să şi-l construiască” pe când Vlad nu vrea să-l construiască şi îşi asumă propria lui condiţie, de om care „nu trăieşte nici în infern nici în paradis – într-un fel de purgatoriu drăguţ, care place şi despre care ne vorbeşte”.

Crede că poezia lui „trebuie băgată în seamă cu toată atenţia” deoarece e o poezie de „om normal”.

Au mai intervenit apoi cu opinii:

Dan Cârlea care afirmă că Miruna este undeva pe drum, „într-un teritoriu între a spune tare şi a spune nuanţat lucrurile, şi a ajuns într-un punct al evoluţiei când o apropierea şi de proză nu poate decât să-i ajute”. Suţine că anumite linii sunt chiar „psihologizate”:

„Toate femeile de la această masă
sunt bine crescute.
Mânuiesc furculiţele şu cuţitele
cu multă ipocrizie.
Fac pauze lungi
între o îmbucătură şi alta.
Mişcările lor calculate” – de unde reiese o adevărată „analiză psihologică, o interpretare a limbajului trupului”.

Cel mai mult i-au plăcut „Întoarcerea” şi „Un autobuz”.

Violeta Ion, o poetă ce a publicat la Cartea Românească, a fost copleşită de altfel de faptul că au citit trei autori. Despre Miruna Vlada spune că „îi plăcea mai mult stilul dur al ei” de dinainte, chiar dacă noul stil e şi un pic liric. Despre Daniela Şontică spune că se întoarce în autobiografism dar „are accente de suprarealism care o prind foarte bine” iar dacă se menţine pe acest drum nu are decât de câştigat, „a ieşit dintr-un ermetism care o proteja într-un fel de lumea exterioară” şi că poate uneori „ne regăsim în copilăria ei”.

Poezia lui Vlad o aseamănă cu „un fel de bruiaj, un fel de decupaj care nu e chiar atât de real” şi se îndreaptă spre eseu.

Mai e de părere că ar fi mai bine ca în cenaclu să citească doar doi autori pentru că te poţi concentra mai bine pe două texte, doi autori decât a face tot felul de „hermeneutici”.

A mai urmat apoi la microfon Victor Pelivanov cu o tentativă nereuşită de a face un comentariu coerent şi limitat pe subiectul textului.

Ioana Bogdan spune apoi despre poezia Danielei Şontică că „i se pare ireversibil faptul că va reuşi să devină o poetă bună” iar argumentul său ar fi„că în a doua parte a grupajului ea vine cu un soi de autobiografism nou”. A remarcat prima strofă din cadrul poeziei „Copilărie”:

„Aveam ochii mari
prelungiţi
până spre spate,
lumea era aşa de rotundă
că Dumnezeu
se scurgea
pe marginile ei
ca îngheţata de la chioşcul din sat.”

La fel şi „instantaneul” din ultimul poem „Fotografii de familie”:

„Odată pe an suntem 20 la masă.
Poze de familie.
Râdem.
Mâncăm.
Ne amintim cum eram.
Vedem poze de la nunta mea.
Nu vrem să ştim cum vom fi.”

Despre Miruna Vlada e de aceeaşi părere că „O femeie bine crescută” este cel mai bun poem al său, şi poemul acesta mai dispune de unele „sentinţe”care au rămas din stilul dur, anterior.

A urmat la microfon Felix Nicolau care a venit cu următoarea întrebare pentru Miruna Vlada: „Dacă poate explica titlul ultimului său volum este„Pauza dintre vene”? primind următorul răspuns din partea autoarei: „nici eu nu am avut o interpretare foarte clară a acestui nume, de aia mi-a şi plăcut să fie titlu tocmai pentru că poate fi mai multe lucruri: imagine care asociază zona de „fată rea” pe care am continuat-o în acest al doilea volum” trimiţând astfel la ideea de „visceralitate” iar partea de „pauză” este asociată cu „zona de reflecţie, autoreflecţie”. După primirea răspunsului, Felix ţine să menţioneze că asta vroia să audă, deoarece foarte multă lume spunea că „pauza dintre vene este exclusiv carne – şi de aici plecau diverse interpretări”.

Încearcă apoi să îl provoace un pic pe Alexandru Matei care, la începutul discursului său, a menţionat că „azi asistăm la o poezie mai consistentă”, şi dacă ar putea să spună câteva cuvinte pe tema asta. Răspunsul lui Alexandru Matei a fost: „mai consistentă = mai întâi că e mai multă lectură, poeţii au citit mult mai mult cu excepţia Danielei Şontică”, în plus au fost „şi poeme mai bine eşafodate”, „faptul că poeţii scriu mai diferit unul de celălalt a dat senzaţia de consistenţă” iar „Miruna Vlada a citit nişte poeme asemănătoare cu cele de data trecută, dar mai bune în acelaşi registru”.

Pe Octavian Soviany, Felix Nicolau îl întreabă „cum se poate trăi între onestitatea poetică” despre care menţionase că Daniela Şontică ar trebui să o urmeze, şi „încărcătura culturală care inhibă anumite poeme?” cu trimitere la partea filosofică din poemele lui Vlad Moldovan. Acesta răspunde că„lectura este un act existenţial” şi o astfel de „distincţie este antivicioasă” iar Vlad Moldovan va putea trăi „şi citindu-l pe Heidegger, şi comentându-l pe Heidegger” de unde reiese delimitarea aceasta între personal şi cultural.

Felix Nicolau revine apoi prin a prezenta şi el o scurtă părere despre lecturile celor trei.

Despre poezia Mirunei Vlada spune: „Miruna este în schimbare de poetică. Primele poeme, mai ales „Întoarcerea” se pare că aduc cu poemele din „Pauza dintre vene”; sunt versuri superbe dar foarte prelucrate”: „moartea pluteşte pe lângă noi ca o pată de petrol”/ „iar măslinii înfloriţi par în zare perdelele unui pat nupţial”.

Despre „O femeie bine crescută” spune că „l-a lungit”: “Atunci dau de pământ/ cu sosiera./ Totul devine roşu şi unsuros” – de aici şi ideea că „pleacă de la lucruri fireşti şi ajunge la situaţii simbolice” iar simpla părerea ar fi fost „că ar trebui să-l sculpteze”.

Pentru că apăruse situaţia tricoului referitor la unul din poemele Danielei Şontică, Felix Nicolau mai vine cu o menţiune referitoare la următorul fragment din poemul cu Frida Kahlo al Mirunei Vlada: „el arunca în tine/ şi te loveşte cu capul de asfalt chiar cu propria ta soră.” care e puţin cam neplăcut ca imagine, întrebarea fiind dacă se poate explica un pic imaginea respectivă. Replica Mirunei Vlada a fost: „nu se comentează pe versuri şi oricum mă simt foarte stânjenită” pentru că „ori avem dialog cu poeţii într-o proporţie egală, ori… chiar nu… nu cred că pot explica o imagine care într-adevăr e exprimată puţin bizar, eu mai am probleme de exprimare în poeme – mi s-a mai spus şi mi le asum” şi: „e greu de înţeles, şi proastă exprimarea”.

În cazul lui Vlad Moldovan spune că acesta „a găsit o reţetă care deja a început să fie imitată”, el şi-a găsit vocea proprie şi partea cu„deznodământul care este diluat” despre care menţionase şi Alexandru Matei, i se pare extraordinară – „el creează un decor, care de fapt este un fals decor” şi surprinde plăcut anumite instantanee.
De asemenea menţionează că la Vlad Moldovan „este importantă poziţia din care lucrează decorul”: „Mi-am găsit o spărtură în zid/ îmi vine până la umeri/ şi pot să scriu comod” – de fapt totul „este un prilej pentru el de a scrie” şi face oarecum o trimitere la arta pop; vorbind apoi despre „conştiinţa scriitorului”:„Uneori, când am stat prea mult singur/ mă entuziasmez rău de tot de/ ceea ce scriu şi cred că/ e ceva nou/ din care câţiva or/ să ştie ce să facă” – de unde „nu mai promite ironia cu care el îşi devorează aceste poeme”, punctul său forte fiind „ironia” şi nu „sarcasmul”.

Din sală s-a mai venit cu critici referitoare la poezia lui Vlad, considerată ca având şi pasaje destul de încurcate şi care nu pot fi digerate bine:

„o tranzacţie aproape încheiată în care
cineva a greşit la calcul.
vine maşina spre tine dar de fapt vrea să parcheze.
vine suta din bancomat
pleacă suta după ţigări
chiar nimic – pe moment laşi de la tine ca apoi să răbufnească
unul prăjeşte chifteluţe la etajul 2 şi n-o să moară
de ciroză nici de diabet ci de insuficienţă
în 20.”

„Şi când se pune Rareş să bată
nucile cu prăjina
căţeaua se dă la margine
ca şi cum ar lua-o spre casă,
cumva vinovată,
cumva cu botul în pământ şi cu
ochii pe ocolite”.

Despre aceste două pasaje Felix vine cu următoarea explicaţie: pasajele citite au oarecare „apropieri cu poezia lui Vasile Leac” care a încercat la un moment dat să scrie poezie cu o „atmosferă din aceasta de acvariu oarecum ca la Vlad”. Mai e de părere că o mare parte din poeziile lui Vlad vin din„îmbinarea dintre plictis şi ironie”: „atenţia vine din plictis care vine din melodia asta prea lungă/ care vine dintr-o pălincă ratată”.

Referitor la Daniela Şontică spune că ea încearcă să-şi recreeze „o copilărie pierdută, într-un fel nişte auto-utopii ratate” şi remarcă senzaţionalul„luptei” dintre „romantismul ei funciar şi dorinţa de modernitate, faptul că se luptă foarte mult cu natura ei proprii”, în cazul ei „arta se făureşte greu în luptă”: „care vindecă ultimii romantici”, „s-a prezis o epidemie de aripi/ dar mie mi-e sete”. I-au plăcut şi înşiruirile de versuri „foarte fine”: „că Dumnezeu/ se scurgea/ pe marginile ei/ ca îngheţata de la chioşcul din sat”, „nu înţelegeam de ce verişoara mea/ reuşea să se urce în pom fără scară/ deşi nu luase premiul I”. De altfel în poezia Danielei Şontică există un „umor fin, un umor nostalgic” care ar trebui să „curgă în continuare prin poezia Danielei, fără nici o schimbare”.

După o intervenţie finală a unuia dintre cititorii din sală, care a ţinut să exprime că i-au plăcut lecturile şi în special cele ale lui Vlad Moldovan şi Miruna Vlada, au urmat pe rând cei trei scriitori pentru a trage câte o concluzie din feed-back-ul pe care l-au primit la cenaclu. Toţi dintre cei trei scriitori au spus că părerile le-au fost foarte utile şi într-un fel şi-au făcut o idee despre cum trebuie să continue mai departe.

Cronica realizată de Marius Surleac.