Cronica Cenaclului de la Deko – prima ediţie

Duminică, 9 Noiembrie 2008, s-a desfăşurat prima ediţie a Cenaclului de la Deko din acest an, într-o formă nouă, cu un public alert. Această primă ilustraţie vă permite să vizionaţi secvenţe filmate din , disponibile şi cronologic prin intermediul linkului de la finalul articolului.

În cadrul cenaclului au recitat scriitorii , Livia Roşca şi , sub lupa unor cunoscuţi critici literari: şi .





Seara a început prin cuvântul de deschidere al organizatorului, care a menţionat tradiţia culturală a Cafenelei Deko şi susţinerea acordată pentru numeroase cenacluri anterioare, invitându-le apoi în faţa audienţei pe cele trei scriitoare.

Cuvântul de început i-a aparţinut Andrei Rotaru care le-a prezentat şi pe celelalte două scriitoare „bucureştence adoptate”: , care a debutat în 2006 la Cartea Românească cu volumul „Anumite Femei” şi Livia Roşca, laureată a unui concurs naţional de poezie patronat de Cartea Românească, tot în 2006. 

Livia Roşca a ţinut să menţioneze că în grupajul ales de ea se află texte noi, urmărind obţinerea unui feed-back util din partea criticii, dar şi pentru a observa impactul la publicul cititor. Ritmul şi modalitatea citirii au fost dovezi clare că tracul a pus stăpânire pe ea, astfel încât titlul textelor ce aşteptau parcă latente să atingă corzile sensibile ale publicului s-a pierdut înaintea debutului actoricesc.

 a recitat a doua. Un pic mai calmă decât Livia Roşca, aceasta a tras aer în piept, a prins curajul necesar unui început glorios, s-a calmat (poate şi datorită faptului că nu a fost prima la microfon) şi a început prin a ne prezenta poeme din volumul aflat în pregătire „Melatonin”.

Ioana Bogdan a fost ultima dintre cele trei care a recitat.

După încheierea lecturii, criticii literari au fost invitaţi pentru a lua cuvântul, judecători pregătiţi să lovească în masă asemenea lui Odin, după terminarea pledoariilor.

Au urmat aşadar criticii:

 a început prin a recunoaşte într-o oarecare manieră talentul şi respectul: „aşa se întâmplă la concertele de muzică … formaţia cea mai bună cântă ultima” asemenea valorii incontestabile a lui , deschizând astfel „acest concert critic”.

Alexandru Matei începe prin a face observaţia că la cenacluri, în general, se face o pauză de comentarii între autorii care recită. De asemenea ţine să menţioneze că pe două dintre autoare le ştia şi le mai citise înainte: Livia Roşca, respectiv Andra Rotaru; poezia Ioanei Bogdan fiindu-i necunoscută.

De asemenea a ţinut să sublinieze că stilul, în cazul celor trei, este unul al unei „scriituri albe, apoetică, care evită figura de stil şi încearcă să găsească poezia în cotidian” şi se aştepta la mai mult la fiecare din ele.

El menţionează că stilurile Andrei şi Ioanei Bogdan sunt mai „fragmentare iar poetele cred tot mai puţin în poeticitatea limbajului”. În ce priveşte poemele Liviei, ar fi preferat ca acestea să conţină punctuaţie, mai ales că acestea au fost citite ca şi cum ar avea – mai mult decât atât, consideră aceste poeme ale ei ca fiind asemenea unui răspuns de gen cauză şi efect, o „refulare” cu elemente mai puternice şi mai slabe, cu suişuri si coborâşuri. Mai observă în textele Liviei, dar şi ale Ioanei o „atitudine dezinhibată care face foarte bine poeziei lor”.Tot în textul Liviei observă nu curaj, ci mai mult lipsa de prejudecăţi: „în timp ce eu/ în balconul din brâncoveanu/ fumez o ţigară/ sub chiloţii andreei puşi la uscat/ din care o apă călduţă/ îmi picura/ pe gât şi/ pe spate” – cu menţiunea că în ziua de azi „lipsa de prejudecăţi” poate fi privită ca o „prejudecată ea însăşi”.

Nu crede că Livia a reuşit să-şi integreze „noua atitudine dezinhibată” într-un stil propriu, recunoscând totuşi că acel stil sălăşluieşte în propria sa persoană – aşa cum ar fi normal.

Despre Andra spune că este de data aceasta „mai abstractă, mai impersonală” dar pune accent pe vocea ei care de altfel „are un stil” aparte. Sugerează că la vârsta pe care o are Andra nu ar trebui să scrie poezia ca „pe ultima ei poezie” – din contră, trebuie să ţină cont că drumul acesta al poeziei care abia i se deschide în faţă, stă să fie descoperit.

La Ioana Bogdan, printr-o tentă cât se poate de subiectivă, observă că dezinhibarea este cea mai puternică şi că este evidentă „revolta sa manifestată ca respingere a poeticului”. Pasajul cel mai „intenţionat apoetic” din cele citite duminică la este: „Băga-mi-aş/ picioarele în el de Bucureşti/ cu gropile şi nebunii lui” – pasaj pe care „până şi un taximetrist l-ar putea spune la fel” şi care nu este îndeajuns de satisfăcător pentru cititor. În schimb a remarcat că textele Ioanei sunt pline de umor.

Octavian Soviany

Octavian Soviany a început foarte stăpân pe sine, dovedind că experienţa îşi spune cuvântul, calm şi strict, la obiect. De asemenea, el a ţinut să încurajeze cititorii şi poate şi publicul spunând că „a citi într-un nu este un lucru simplu nici măcar pentru cel care citeşte, pentru că are de ales nişte texte, menţionând că s-a citit insuficient, ceea ce face demersul mai puţin edificator pentru critică. Pe de altă parte, dacă se citeşte mult, există riscul ca publicul să devină foarte puţin receptiv, fiindcă lectura de poezie este destul de obositoare”.

De asemenea, e de părere că e foarte greu şi pentru cei care vorbesc: „criticii, pentru a-şi forma o părere referitoare la texte în cadrul unei lecturi destul de superficiale, deoarece, în mediul unui cenaclu, nu se poate citi foarte atent şi, astfel, e destul de greu de ajuns la nişte concluzii definitive”. Continuă prin a spune că părerile sale sunt nişte impresii care nu trebuie luate prea în serios, în special de către autoare.
Spune că se vehiculează peste tot că poezia a murit şi mereu se întreabă: „Dacă eu, autor sunt convins că poezia a murit, de ce Dumnezeu mai scriu poezii? Să scriu altceva, să scriu romane, să scriu piese de teatru, să scriu eseuri, să scriu operete…” menţionând mai departe că probabil a murit un anume tip de poezie şi un altul e pe cale să se nască, iar de când a murit poezia, poemul se cam prozaizează. Explică faptul că, la ora actuală, poezia se scrie mai mult ca după un fel de meditaţie în care stai să te gândeşti ce s-a mai întâmplat în viaţa de zi cu zi, şi că poate la un moment dat în baza asta e posibil să îţi reuşească un poem – dar şi aşa e destul de periculos fiindcă s-ar putea să cazi în proză.

Menţionează că două dintre autoare: Livia Roşca şi Ioana Bogdan merg pe ideea autobiografismului, deşi la un anumit punct ele se diferenţiază una de cealaltă.

Despre Livia Roşca e de părere că „povesteşte întâmplări – ea crede că poemul trăieşte printr-o întâmplare şi sunt mulţi care cred asta. Spune că mulţi dintre poeţii ultimului val încearcă să poetizeze în jurul unei întâmplări, poemul începe să semene cu capitolul de roman.”

Observă că se întâmplă un lucru ciudat în scriitura Liviei, că se pare că nici ea „nu crede în totalitate în această formulă, după ce înşiruie mici episoade ale acestui perpetuu roman al cotidianului, încearcă să le găsească câte o rezolvare în final” , iar rezultatul paradoxal este „că uneori chiar aceste finaluri care vor să rezolve situaţia pe care o propune într-o manieră poetică strică până la urmă textul”. 

Cel mai mult i-a plăcut prima parte din poemul Liviei, şi anume:

„Sub rochia subţire de vară
genunchiul julit ustură
ca după o căzătură
pe asfalt
când eram copil
si mă trântea
bicicleta
cu geanta agăţată de cot
şi casca de motociclist
în aceeaşi mână
am intrat în casă
o ţineam caraghios
ca pe un buchet
de flori
dar la fel de mândră
Întâi am căutat şerveţele
pentru şters ochelarii
cu ele o lustruiam
când a intrat Andreea
a vrut s-o probeze
i-am împins-o pe cap
arăta ca un cosmonaut
trezit din somn
aşa
cu picioarele goale
în pijamale roz
pomeţii strânşi sub
burete
şi ochii albaştri
miraţi
în spatele vizierei
zicea că
e dificil să respiri
aşa că mi-am pus-o eu
şi am păstrat-o
în timp ce stăteam pe pat picior
peste picior
vorbind despre cosmetice
o vreme
pisicile
speriate
de „ciudăţenia”
care îmi prindea capul
au alergat prin casă
care încotro”

A ţinut să puncteze că, dacă acest poem s-ar fi oprit aici, lui i-ar fi plăcut foarte mult – dar Livia Roşca ţine să-i pună şi „o rezolvare poetică, o poantă de final care strică textul”„la o adică/ femeile pot proba/ şi bărbaţi/ şi căşti de motociclist/ ca pe rochii” – „o poantă drăguţă” care scade din intensitatea lirică a textului, nemaiavând parte de tenta misterioasă de mai înainte. 

De asemenea, finalul celei de-a doua părţi a poemului scade din tensiunea textului: „în timp ce eu/ în balconul din brâncoveanu/ fumez o ţigară/ sub chiloţii Andreei puşi la uscat/ din care o apă/ călduţă/ îmi picura/ pe gât şi/ pe spate”. De aici încolo spune că textele ei devin din ce în ce mai neinteresante, din cauză că dispare acea încărcătură de mister care dădea viaţă primei părţi a poemului. Are impresia că urmăreşte nişte secvenţe de film mut, în care se fac diverse gesturi, dar toate aceste gesturi care sunt lipsite în ultimă instanţă de poezie pentru că nu au nici un mister – „totul este transparent, totul este la vedere şi poezia pierde”. Crede că adevărata Livia Roşca „se găseşte în primul dintre poemele citite” care este un poem foarte bun, chiar şi cu finalul respectiv.

Vorbeşte apoi despre poezia Ioanei Bogdan, pe care de altfel nu o citise înainte, dar după ce a citit-o poate spune că „nu i-a displăcut, pentru că la ea pericolul căderii în platitudine, care apare adesea la Livia Roşca, este mai puţin evident” deoarece ea are „umor şi capacitatea de a face haz de necaz, de a bagateliza uneori propriile sale eşecuri existenţiale, propriile sale mici neîmpliniri” fapt datorită căruia poemul trăieşte, e viu.
De asemenea, poemul este împărţit în mai multe segmente, segmente care nu au toate aceeaşi intensitate, aceeaşi trăire acerbă.

Lui Octavian Soviany i-au plăcut următoarele pasaje din poemele Ioanei Bogdan:

„Mi-ar fi plăcut să merg în America
la o rudă ceva.
Soacră-mea
să-mi trimită scrisori,
să-mi tricoteze fulare, ciorapi, căciuli, să plângă când mă vede,
să-mi spună
nu te mai amărî cu băiatul ăsta al meu,
e un porc.”

„Zece perechi de cizme şi nu mă cere nimeni
de nevastă.”

„Dacă o să mor din dragoste,
vreau să am manichiură franţuzească, 
părul ondulat, cizme albe,
o rochie din dantelă,
să ajung la Dumnezeu sigură pe mine,
să mă aşez firesc pe scaun
şi să întreb:
– Începem?”

Octavian Soviany spune că această din urmă secvenţă e de calitate, e poezie adevărată, iar atunci când scriem un poem mai amplu ca dimensiune, compus din anumite secvenţe „este foarte greu să se menţină mereu exact aceeaşi intensitate a tensiunii poetice”, dar este bine pentru cititor să existe şi astfel de pauze.

Despre Andra Rotaru spune că ea scrie un pic altfel, nu prea autentic ca stil, ci scrie o poezie care mizează pe imagine şi are o „inventivitate imagistică” care o poate îndrepta către poezie adevărată. Dar recunoaşte că, dintre toate poemele ei, ultimul i-a plăcut cel mai mult, pe când celelalte nu sunt susţinute de nimic altceva decât de imagini. La Andra, spre deosebire de celelalte două autoare, unde exista pericolul căderii în prozaic, pericolul este cel al calofiliei.

„şi războiul poate începe

când adun jucării pe care le plasez ca bombele
în mintea noastră de mai târziu
când potrivesc în casă
armele mele de cioplit arme
mirosul în care mintea nu mai e limpede
şi nu mă simt bine. 
când sunt îmbrăcat cu drapeluri

sub care nu simt sfârşitul. când respir iarba din cimitirul
cu iz de urzică
şi limba se lipeşte pe frunze ca un ritual

în care refuz să mă doară
unde sunt liber de la început 
până în poveştile cele mai acute
ale pielii înfipte
în colţul 
beciului unde stăm ca producătorii de filme mute

admirăm la nesfârşit în timp ce pleoapele lovesc
rătăcirea 

 

 

 

când suntem delicaţi când porii se luptă
cu atingerea
vreau să fac dragoste cu Siberia
şi oamenii negri să îşi facă ritualul alături”
 

Spune că în acest ultim pasaj Andra mizează mult pe „construcţia unor sintagme neobişnuite, pe împreunări neaşteptate de cuvinte care pot crea tensiune lirică”.

Încheie prin a spune că dacă se continuă atât de mult cu prozaizarea poeziei, atunci nu va mai fi decât un singur pas … cel al „renunţării la poezie”.

După o scurtă pauză de relaxare a spiritelor, a trecut la microfon Ela Victoria Luca, pentru a citi o scurtă critică în numele scriitorului Vasile Munteanu care nu a putut fi prezent. Critica sa a fost una foarte atent creată, la obiect, axându-se foarte mult pe simbolistica poeziilor citite, pe legătura dintre conţinut şi cititor, pe mesajul textelor suţinut de către figurile de stil, pe partea de sintaxă. De asemenea, scoate în evidenţă „biografismul exagerat de care abundă literatura”.

I-a urmat scriitorul şi criticul care a început prin a discuta despre poezia Andrei Rotaru conferindu-i imaginea de „mai puţin femeie şi mai mult poetă” (în sensul tehnicii şi al prelucrării textului). Spune că aceasta şi-a stilizat tehnica faţă de volumul ei anterior. A observat la Andra nişte strofe„superbe din punct de vedere tehnic şi al conciziei”

„bărbat cu creneluri 
care mărunţeşte viaţa 
fără membrane 

bărbatul meu e copil. 
în uterul soare 
înflorim în menghină”
 – făcând trimitere astfel la „floare de menghină” a Svetlanei Cârstean de la Cartea Românească.

De asemenea, textele dispun de nişte imagini foarte preţioase: „avem vedere direct în ochiul celuilalt/ în insectarul morţii” – „îmi port decadenţa ca pe o copertină”; de elemente sonore: „hârşâit” – „răpăit de lăcustă” – „corpuri sparte” şi de asemenea o imagine destul de dificilă: „avem mirosul capcanelor/ în care intră himenoptere tinere”.

Lui i-au plăcut foarte mult următoarele poezii ale Andrei:

RUE 302
avem timp de liniştire. 
îmi port decadenţa ca pe o copertină
care alunecă
peste liniile de tensiune

în fiecare primăvară un răpăit de lăcustă
ne ajută să ne regăsim

tu care nu iei niciodată durerea
nici nu mă poţi face să rămân.
corpul tău în 
savoarea cărnii mele.

lasă-mă să nu văd.
disperaţi în mers
corpuri sparte
al tău pe pauză

un stres în care nu avem nimic de făcut

 

 

 

suntem în fiecare bărbat
avem iz. avem mirosul capcanelor
în care intră himenoptere tinere”

Plug in
nu aştept nimic
lucrurile mi se dăruiesc

în fiecare clipă în care vreau 
suntem isterici. tot ce ne rezistă
e torsionarea 

 

spaţiu pentru crize.” – dar şi acelaşi fragment din ultima poezie a sa, după cum i-a plăcut şi domnului Octavian Soviany.

Este de acord că poezia Liviei Roşca se răceşte, după cum menţiona şi domnul Soviany, dar chiar şi aşa îi place. Spune că la Livia „biografismul este un pretext pentru a face nişte transfigurări sentimentale” – fiind vorba despre nişte neîmpliniri sau crize care ţin de sentiment. Fragmentul cu„motocicleta” este de părere că e unul foarte bine gândit, construit şi, de asemenea, punctează un atu la distribuţia filiformă a versurilor, care oferă o fluenţă aparte, rapidă.

Despre Ioana Bogdan spune că îşi păstrează aceeaşi vaganţă, remarcându-se încă odată umorul ce stă la baza textelor sale.

Au urmat din nou autoarele pentru a-şi susţine ultima pledoarie în faţa publicului, mulţumind totodată criticilor care au fost prezenţi şi care au scos în evidenţă părţile mai rele sau mai bune ale textelor.

A mai urmat la microfon Gelu Vlasin, care şi-a început critica prin a trage următoarea concluzie asupra textelor celor trei autoare: „fierbinte, rece şi trist”fără a preciza ordinea în care se distribuie aceste trei caracteristici – sau ca şi concluzie finală, înlocuind „Manierismul” (despre care unul dintre antecomentatorii săi oferea ca bază a întregii lecturi de la cenaclu) cu idee de „Manelism”. care de altfel a criticat într-un subiectivism destul de dur poezia Liviei Roşca, considerând poeziile autoarei foarte elaborat construite, ceea ce lui nu îi oferă credibilitate. Mai mult decât atât, Gelu Vlasin consideră că nu găseşte nimic poetic în textele Liviei, ceea ce îi provoacă o indispoziţie – mai ales caracterului redundant al scrierii. I-au plăcut în schimb poeziile Andrei Rotaru şi Ioanei Bogdan. Încheie prin a spune că „cei care ratează poezia îşi încearcă şansa în proză”.

A existat în public şi o persoană mai puţin interesată de lecturile cenaclului şi de latura critico-poetică, şi mai mult măcinată de faptul că nu ştie ce„meserie” au autoarele. Informaţiile i-au fost desigur prezentate.

Puteţi descoperi mai jos o minicronică in imagini realizată pe baza instantaneelor înregistrate de fotograful Florin Petrea:






Puteţi descoperi toate pozele de la cenaclu, atât cele prezentate mai sus cât şi câteva fotografii artistice realizate de un alt fotograf, Elis Ioan, urmărind acest link

Următorul cenaclu se anunţă cel puţin la fel de interesant: Cenaclul Deko din 16 Noiembrie

Filmari Cenaclul de la Deko pe Youtube

 

Cronica realizata de Marius Surleac.

Leave a Reply