Cronică la a treia ediţie a Cenaclului de la Deko

cenaclu-cafedeko-23nov2008

Duminică 23 Noiembrie 2008 s-a desfăşurat a treia ediţie a Cenaclului de la Deko la care au fost prezenţi criticii: Octavian Soviany şi Mihail Gălăţanu şi au citit scriitorii: Dan Coman şi Şerban Axinte. Moderatorul acestei ediţii a fost scriitorul şi criticul Felix Nicolau.

Această a treia ediţie s-a desfăşurat sub atenţia unui public mult mai alert şi mai numeros decât la ediţiile anterioare. În plus, cu ocazia târgului de carte Gaudeamus, în sală s-au prezentat mulţi scriitori din provincie.

Felix Nicolau a început prin a menţiona că vor citi „doi poeţi nordici” iar cei care şi-au lansat cărţi la târgul de carte de la Gaudeamus pot împărtăşi de asemenea din scrierile lor.

Cuvântul de început dintre cei doi l-a avut Şerban Axinte care de altfel a ştiut să întreţină spiritul întâlnirii prin nota comică de care a dispus mai întâi prin apelativul ŕ la Cristi Minculescu: „Bună seara prieteni!” după care a pocit numele lui Dan Coman în „Dan Coma” – făcând trimitere la faptul că s-a delectat cu o seară în urmă cu volumul „Coma” al Ruxandrei Cesereanu.

După terminarea lecturii Felix a menţionat că cei doi au ştiut „să-şi nuanţeze vocea în funcţie de conţinut” şi „nu au fost deloc plictisitori sau inexpresivi” – cu aluzie la criticile primite de către cei care au citit la primele două ediţii ale cenaclului.

De asemenea mai spune că motto-ul acestui cenaclu ar trebui să fie un fragment din Dumitru Bădiţa: „Sunt plin de curaj şi-mi terorizez frica”.

Primul cuvânt din partea criticii a fost cel al lui Octavian Soviany care a observat că a avut parte de poezie de calitate la această ediţie.

Despre Şerban Axinte spune că scrie „o poezie anxioasă, o poezie plină de mânie şi revoltă, însă revolta lui este diferită de cea a primului val fracturist” unde „era o revoltă foarte afişată, histrionică, era o revoltă explozivă”. De asemenea, e de părere că la Şerban Axinte avem de-a face mai mult cu „o lectură implozivă” unde „gesturile spectaculoase trec pe planul al doilea fiindcă miza este în altă parte … miza parcă nu este în cuvinte, miza parcă nu este în imagini ci în ceea ce există în spatele lor”.

Cel mai mult i-a plăcut poemul „Ce simt oamenii răi cînd mor”– Şerban Axinte:

„în fiecare zi iei din trupul meu cîte o bucată,
o ţii ascunsă între cerul gurii şi limbă.

pînă se face un fel de salivă vîscoasă,
plină de fibre şi vinişoare albe.

nu vreau să te provoc,
nu vreau să-ţi simt firele de păr cum mi se pliază în palmă.

astăzi fac dragoste cu tine din obligaţie,
din respect pentru frumuseţea ta.

am auzit că după ce au dat la televizor execuţia lui Saddam
nişte copii au vrut să afle
ce simt oamenii răi cînd mor.

pe mine n-o să mă găsească nimeni spînzurat,
doar prăbuşit peste trupul tău gol,
cu degetele de la mîna stîngă în gura ta,
cu degetele de la mîna dreaptă în gura mea.”

Despre Dan Coman spune că e foarte diferit faţă de Şerban Axinte, el „scrie o poezie în care miraculosul este tot timpul prezent”. Poemele citite de către el, par a fi un fel de „roman al paternităţii” şi „mizează pe mixtura dintre micul eveniment cotidian şi fabulosul, miraculosul, care pătrunde de pretutindeni în aceste poeme”. Spune că Dan Coman are foarte multă imaginaţie iar „lumea este în permanenţă o poveste”.

A urmat apoi la microfon criticul Mihail Gălăţanu care scoate în evidenţă pentru început că între cei doi poeţi intervine un „ecart de vocaţie” iar în cazul lui Dan Coman avem de-a face cu „o vocaţie de poet” pe când la Şerban Axinte e de discutat mai mult, el fiind un „caz mai complex” şi mai mult chiar – „un pariu al criticii” în care „vocaţia dominantă este cea de critic iar cumva acea de poet – o vocaţie recesivă”. Mai mult, el creează „un spaţiu al experimentului, al unui experiment personal”.

De asemenea Mihail Gălăţanu a afirmat că se va rezuma la text deoarece preferă „o critică aplicată”, textul fiind fundamental pentru interpretarea sa.

La Dan Coman există „o miză foarte vădită”, miza fiind cea a creării unui univers anume, un univers „paternal” după cum a amintit şi O. Soviany, un univers foarte delicat şi, apare la el, un refuz al versurilor memorabile. Observă la Dan „pasaje de poezie naivă, foarte fragilă unde există o recurenţă” care ar trebui să creeze „spaţiul său personal”, anume: „laptele praf”, „dimineţile”, „tlinda”, „mara” – personaje care apar şi „personalizează altfel universul liric”.
La Dan Coman personajele „se mişcă fantomatic, ca o umbră în spaţiul poeziei” – în opinia lui Mihail Gălăţanu.

Există şi versuri memorabile în „ciuda refuzului vădit al memorabilităţii”„celelalte femei stau atîrnate cu capetele-n jos/ să nu se tulbure laptele” – aceasta fiind „o imagine memorabilă care va rămâne sigur în retina poetică”, în opinia domnului Gălăţanu.

Despre Şerban Axinte – cel mai important poem al său este „un megapoem”„Sublim, sublim” care nu este ales întâmplător pentru a începe lectura, în plus este „cusut” din „poeme mai mici foarte expresive, unele chiar foarte reuşite”:

„…am auzit că cineva s-a spînzurat
în timpul nopţii şi de atunci, cum se dă stingerea, gardienii smulg uşile de la
locul lor…”

„…mi-am revăzut victima trîntindu-se la pămînt plină de sînge, rugăciunea
minţii şi lama de sticlă i-au spintecat inima artizanală ce-i atîrna în buzunar
ca o hernie ruşinoasă, vai mie, am aruncat chiştocul şi l-am strivit cu ură,
iată crima, iat-o, acum îi desenez conturul cu creta, victima mea priveşte cu
jind la cadavrul de jos, iese puţin fum, mult praf, fum, praf…”

De asemenea menţionează că „persistă” în a crede că vocaţia lui Şerban Axinte este cea de „critic” pentru că „acest exerciţiu – în paralel al criticului şi al poetului” duce la sporirea „discernământului” pe propriul său text – de aici reieşind că textele devin mai bune; pe când la Dan Coman, singura vocaţie este poezia.

Spune că poezia lui Şerban Axinte este „o poezie la limita poeziei, între discurs şi eseu, cu multe inserţii şi conotaţii, întemeiată pe o dicţie literară generală foarte bună”. De altfel la Şerban există tendinţa de „cartare faţă de experienţele anterioare” ca o „diferenţă specifică, o depărtare”.

Următorul purtător de cuvânt a fost Radu Vancu pe care Felix Nicolau îl prezintă ca „actant, nu el ci soţia lui care apare la un moment dat într-o poezie a lui Şerban Axinte”. Acesta nu ştie dacă să constate „cu regret sau cu jubilaţie” că soţia sa „nu numai că este mai des pomenită” dar au început să-i scrie poezii şi alţii.

Despre Şerban Axinte începe prin a spune ce „separă poezia lui de marea poezie”„trauma lui e prea retorică” iar soluţia ar fi „inserţia în această naraţie a episoadelor traumei, a unor episoade fie ludice, fie absurde” sau „fie scenarii ŕ la South Park”.

Despre Dan Coman afirmă că, încă de la prima lectură, a avut „senzaţia de poezie majoră, de poet exemplar”. Ţine să-i răspundă şi domnului Gălăţanu că nu crede că în poeziile lui Dan Coman este vorba despre „o anemie a versurilor memorabile sau a imaginilor memorabile” – mai mult i se pare că este vorba despre „o hiperemie de imagini, de versuri care se reţin fără efort când le asculţi”. Îl vede pe Dan Coman întotdeauna ca pe „un poet fără rezerve” care„are ceva în ADN-ul lui din Naum şi din Mureşan”.

Felix Nicolau subliniază două apropieri între cei doi poeţi: amândoi vorbesc despre „spital”; Şerban Axinte merge foarte mult pe „sublim” dar şi pe „frumos”– cuvânt care apare şi la Dan Coman în formularea „repetată” aproape „sub formă de refren”„lună frumoasă”.

Dan Mihuţ crede că cenaclul s-ar fi numit mai bine „recital” pentru că poeţii au citit texte care deja s-au publicat iar utilitatea noţiunii de „cenaclu” este un pic„eludată”. Afirmă astfel că „avem de a face cu texte care nu mai au nevoie de un feed-back” şi ar fi indicat să se numească „recital de poezie şi nu cenaclu”.

Crede că Şerban Axinte încearcă să împrumute „o serie de persona, prin care receptează un spaţiu al traumei” dar „o face la nivelul unei poetizări excesive”. Crede că „zona de psihopatologie” în care el intră ar avea nevoie de o „notaţie un pic mai rece, şi nu poetizată” deoarece noi „suntem obişnuiţi cu ideea că zona schizoidă a personalităţii noastre nu percepe lumea ca pe o poetizare „sui generis” ci ca pe o traumă rece, calculată, foarte diferenţiată de o percepţie care să o integreze într-o variantă psihologizantă”.

Despre Dan Coman spune că „avem de-a face cu un transfer foarte interesant, un transfer al maternalismului în paternitate”. E de părere că Dan Coman simte zona „trăirilor maternale prin faptul că vocea este una a paternităţii” de unde iese şi zona fragilităţii – o „zonă de completare a cuplului” şi„avem de-a face cu un personaj androgin”. E de părere că ambii sunt autori de expresie puternică, care este mai agresivă în cazul lui Şerban Axinte iar la Dan Coman este mascată de o „stare de beatitudine a cuplului”.

Următorul purtător de cuvânt a fost Mugur Grosu care menţionează pentru început că vorbeşte „împotriva voinţei” sale. Observă foarte bine că se vorbeşte foarte mult despre literatură şi se scrie din ce în ce mai puţină literatură.
Pe el îl deranjează expresii critice de genul: „limita poeziei” şi „poezia tinde” – de aici şi întrebarea „Ce e poezia?”. Mai menţionează că o poezie foarte interesantă este cea care „te provoacă la tăcere”.

Următorul vizat de către Felix Nicolau pentru a completa critica serii a fost Gelu Vlaşin pe care l-a „atins” prin menţiunea referitoare la „alergia lui pentru poezia manelistă” (care de altfel nu are nici o legătură cu poezia citită de cei doi scriitori).

Gelu Vlaşin e de părere că „asistăm la lecturi, din punct de vedere literar, de joasă calitate” în loc de a asista la lecturi din ce în ce mai interesante.

Prima părere despre textele care s-au citit la cenaclu este: „am asistat la două lecturi foarte slabe în seara asta”. Spune că cei doi autori sunt „interesanţi”în ceea ce a citit până în momentul de faţă dar cu texte „subţiri”. Menţionează că Chicco (care de altfel este şi titlul unui poem al lui Dan Coman) şi Coca-Cola pe mine nu mă mai impresionează de mult” şi „poate impresionează pe cei care nu au citit până acum ce au scris cei doi autori: Dan Coman şi Şerban Axinte”. Spune că „de fapt e un trend, un feeling actual de regres al poeziei” iar ceea ce a ascultat aici, lui îi confirmă sentimentul că se scrie din ce în ce mai „inactual”, din ce în ce mai „neinteresant”.

Ţine să menţioneze despre „afinităţile afective” ale celor prezenţi, văzând în ei „oameni care poate ar fi avut ceva de spus acum ceva vreme în literatură”, şi că probabil există „solidarizare faţă de ce ar fi putut să se spună şi nu s-a spus” cu referire directă la „prezenţa lui Marin Malaicu, Ana Dragu, Răzvan Ţupa şi alţi autori consideraţi importanţi în literatura română actuală”.

În opinia lui Gelu Vlaşin textele au fost spuse „doar cu dragul de a fi spuse”, sunt „puţin forţate” iar din punctul acesta de vedere aduce din nou ca exemplu poemul „Chicco”.

Spune despre Dan Coman că „deoarece nu simte sau nu înţelege proza suficient de mult, insistă în a scrie poeme” şi menţionează că aceste poeme ale sale nu sunt chiar actuale, ba mai mult simte un „iz de trecut” în poezia lui. Nişte exemple ar fi în poemul „Aerul”„primele cinci săptămîni sunt cele mai grele” – parcă „se vorbeşte despre trecut” sau un alt exemplu ar fi: „lugindu-te pe burtă şi încercînd să înaintezi pe sub aerul acesta/ bîjbîind după femeia ta”.

Despre poemul „Salonul nouă, lăuze”, Gelu Vlaşin spune: „mi se pare, să nu îi spun plagiat, auzeam de travesti, auzeam de spitalul nouă” făcând referire că şi Marius Ianuş şi-a încercat şansele şi observă că toată lumea insistă „pe un fel de science-fiction” de genul „şi eu am fost la spitalul nouă!”.
Din sală se simte nevoia să i se corecteze aluziile spunându-se că în poezia lui Dan Coman este vorba despre „salonul nouă” ci nu despre „spitalul nouă”.

De altfel, se observă că spiritul critic al lui Gelu Vlaşin trece mai departe de subiectul de discuţie strict la textele care au fost citite la cenaclu, şi tinde să atingă corzile sensibile ale altor scriitori din sală printre care şi Marius Ianuş. La acesta din urmă tinde să facă o paralelă cu „spitalul de psihiatrie” deşi el „nu a fost pe acolo” după care menţionează că acesta este un „imaginativ şi îşi construieşte destul de bine prin trăiri poezia” – din nou fără legătură la textele citite.

Despre Dan Coman, ca o legătură cu cele de mai sus, afirmă: „nici nu a fost, nici nu a trăit” ci doar „a improvizat anumite stări”.

Răspunde şi la afirmaţia de început al lui Felix Nicolau cum că avem parte de „doi poeţi nordici”, prin următoarea replică: „justificarea în esenţă (a celor mai sus spuse despre Dan Coman) ar fi „eu sunt nordic!” şi toată lumea s-ar gândi la Suedia, Norvegia, Finlanda, ş.a.m.d”. În plus menţionează că e o„blasfemie” să spui despre Şerban Axinte că e nordic.
Replica lui Şerban Axinte a fost: „Sunt mai aproape de Dumnezeu sau cum?” iar răspunsul lui Gelu Vlaşin: „Dacă Dumnezeu se numeşte senatorul ăla al vostru al melcilor, care conduce frâiele existenţei culturale în zonă, atunci ai dreptate – Simirad sau cum îi spune”.

De altfel comentariile sale care au urmat au cam fost în afara subiectului, altceva decât critică pe text, cu diverse aluzii la cei din sală. Afirmă de altfel că Dan Coman este un „poet inactual iar ca personaj este neinteresant”. Reacţiile din public nu au întârziat să apară, Ela Victoria Luca spunându-i lui Gelu Vlaşin să vină cu argumente care să susţină afirmaţiile sale despre Dan Coman, cum că ar fi „inactual” iar Dan Mihuţ a intervenit prin a atenţiona: „vorbim despre personajul Dan Coman sau ce?”.

Gelu Vlaşin mai afirmă de altfel că la Dan Coman are loc o „involuţie” asta „doar dacă ne raportăm la texte inedite” şi că textele sale citite sunt „nişte texte pe care le-a cules de undeva” şi pe care trebuie să „le citească la Bucureşti la netoţii ăştia de la Deko”.

Nu i-au plăcut textele pe care le-a citit Dan Coman şi mai mult decât atât spune că: „mie mi se pare mult mai interesant ceea ce a scris până acum şi ceea ce scrie acum” – în contradicţie cu afirmaţiile sale precedente.

La un moment dat a intervenit Felix Nicolau şi l-a întrebat pe Gelu Vlaşin dacă ar avea ceva împotrivă pentru „a lua publicitate”, invitându-l la microfon peRăzvan Ţupa care de altfel face şi „stand-up literature” – cu referire la actualitatea poeziei.

Răzvan Ţupa, despre Şerban Axinte, spune că are o „poezie a construcţiei” – undeva în textul lui se găseşte un moment în care vorbeşte despre „rugăciunea minţii” şi arată că îşi plasează foarte bine poetica sa „ca pe o căutare, ca pe o construcţie continuă în care el încearcă să îşi stabilească un sistem”.

În opinia lui Răzvan Ţupa, un lucru „asemănător” la cei doi autori care au citit este că „amândoi îşi organizează textele mai mult sau mai puţin” şi „îşi fac textele pornind de la un element care întoarce cumva pe dos percepţia” dar „de aici încolo fiecare foloseşte exprimări complet diferite”. Despre Şerban spune că „e tentat să adauge elemente care vin din lecturi, elemente care vin experienţe foarte plastice” şi „trece de la construcţii luxuriante la poeme scurte în care îşi exersează puterea de a întoarce pe dos nişte lucruri”.

În cazul lui Dan Coman observă că situaţia este altfel decât la Şerban: „Dan Coman nu se duce nicăieri, el e cumva stabilit în poezie şi relatează dintr-o lume a poeziei” iar „trauma poeziei lui este aceea a unei normalităţi, care simte nevoia în permanenţă să o arunce în toate direcţiile” prin elemente care te fac „să rămâi perplex: oaia care intră în maternitate”.

De asemenea îi răspunde şi unei afirmaţii a lui Gelu Vlaşin spunând că „e foarte greu să spui că există o evoluţie sau o involuţie – involuţie nu prea are cum să fie la niciunul dintre ei pentru că textele citite sunt în gama care i-a consacrat”. Nu au „gafe enorme” şi nici nu au riscat foarte mult. Îl vede pe Dan Coman ca fiind un „poet complet excentric faţă de tot felul de mişcări, un poet care relatează despre o lume, pe care din punct de vedere al expresiei încearcă să o dinamizeze”.

Revenind la discuţia de la început despre „retorică”Miruna Vlada spune că orice poet „are un anumit tip de retorică” şi consideră „mai evidente punerile în scenă ale lui Dan Coman tocmai pentru că sunt atât de subtile”. Mai mult, poemele sale „pornesc de la bun început cu ideea că se va întâmpla ceva extraordinar” iar poemele lui Şerban Axinte au impresionat-o foarte puternic deoarece nu se aştepta la o „violenţă atât de mare” oferindu-i astfel o „senzaţie cinematografică vie şi asumată”.

Octavian Soviany pune apoi următoare întrebare: „deoarece s-a spus despre poezia lui Şerban Axinte că este retorică” ar dori să ştie „persoana respectivă ce înţelege prin retorică?” fiindcă el se gândeşte la „retorică” asemenea discursului „romanticilor, plin de tot felul de exclamaţii, interogaţii, atitudini patetice”, care de altfel la Şerban nu dispune de aceste caracteristici ale retoricii.

Răzvan Ţupa revine şi spune că cel „mai mare eşec” pentru el a fost Dan Coman, nu pentru că „ar fi citit rău”, ci pentru că „el mai mult scrie decât vorbeşte în public” şi „în public este incredibil de timid la microfon”.

Din nou a revenit Gelu Vlaşin la microfon spunând că Şerban Axinte e „mai autentic, încearcă într-adevăr să spună ceva”. Despre Dan Coman spune că, aşa cum remarca şi Octavian Soviany şi Răzvan Ţupa, îşi „păstrează o anumită linie” pe care merge, pe când Şerban Axinte „reuşeşte să aducă ceva în plus” la nivel stilistic, pe aceeaşi linie pe care merge. Concluzia finală a lui Gelu Vlaşin, „disproporţionat într-un fel”, este că „Şerban Axinte a reuşit să spună ceva mai mult decât Dan Coman”.

Într-o nouă intervenţie a lui Dan Mihuţ, acesta consideră că e „nedrept” să comparăm pe Dan Coman cu Şerban Axinte deoarece „sunt doi poeţi care nu sunt siamezi, nu au trăit într-o osmoză care i-a determinat să găsească diferenţe sau termeni de comparaţie între ei”. E de părere că la Şerban Axinte se observă o „dorinţă de a schimba ceva în discurs” – de aici probabil şi acuza care i s-a adus, că ar tinde spre „o formă de retorică un pic mai spre artificializare”.

A mai intervenit apoi şi Victor Potra care a început prin a spune că „e prima oară când participă la un cenaclu după Ceauşescu” şi că „va ataca tabuurile”, va fi „purtătorul de cuvânt al celor cu voce mai mică decât cei care sunt deja acreditaţi”.
Primul tabu pe care Victor Potra îl cere să fie pus la îndoială este „acela în care se discută numai despre texte, nu şi despre trăirea autorilor”. Mai spune că l-ar fi interesat foarte mult să afle ce „au încercat să exprime” autorii. Al doilea tabu este acela că „autorii nu obişnuiesc să răspundă în mod direct criticilor”. Crede că ar fi foarte interesant să existe o „modalitate interactivă” şi e mai bine ca autorii să „interacţioneze live”, nu pe baza unor „discursuri paralele”.

La final, Felix Nicolau a invitat cei doi autori care au citit să spună ce impresii le-a creat „acest cenaclu post ceauşist”(parafrază la titlul cărţii lui Dan C. Mihăilescu).
Şerban Axinte a răspuns că se simte „mult mai împlinit” după participarea la această ediţie a cenaclului, a ţinut să mulţumească organizatorilor, s-a bucurat că a citit alături de Dan Coman care de altfel este „unul dintre poeţii săi preferaţi”, a încercat să fie foarte atent la „reproşurile care au venit din partea unor voci cât se poate de autorizate”. A mulţumit lui Radu Vancu şi Gelu Vlaşin pentru sinceritatea de care au dat dovadă şi pe care nu o poate pune sub „semnul întrebării”.

Dan Coman a ţinut să mulţumească de asemenea pentru invitaţia de a citi la cenaclu şi a menţionat că cel mai mult i-a plăcut de ceea ce a spus Mugur Grosu.

Serile artgotice: “Expoziţie de poezie” la Sibiu

Sâmbătă 6 decembrie ora 18.00, la Sibiu, la cafeneaua Atrium, sala Lounge, la parterul Casei Luxembourg, Piaţa Mică, Sibiu vor citi din creaţiile proprii: CAMELIA SILEA şi DAN HERCIU, ambii din Sibiu.
Proiectul se doreşte unul de lungă durată, având ca invitaţi poeţi şi scriitori din întreaga ţară. În luna decembrie întâlnirile vor avea loc în fiecare sâmbătă, iar din 2009 se vor desfăşura lunar, în fiecare a doua sâmbătă a lunii.

Click to continue reading “Serile artgotice: “Expoziţie de poezie” la Sibiu”

Cronica Cenaclului de la Deko – a doua editie

Duminică, 16 Noiembrie 2008, s-a desfăşurat la Cafe Deko cea de-a doua ediţie a Cenaclului Deko la care au fost prezenţi criticii: Alexandru Matei şi Octavian Soviany şi trei noi scriitori: Daniela Şontică, Miruna Vlada şi Vlad Moldovan.

Click to continue reading “Cronica Cenaclului de la Deko – a doua editie”

Cronica Cenaclului de la Deko – prima ediţie

Duminică, 9 Noiembrie 2008, s-a desfăşurat prima ediţie a Cenaclului de la Deko din acest an, într-o formă nouă, cu un public alert. Această primă ilustraţie vă permite să vizionaţi secvenţe filmate din cenaclul de la deko, disponibile şi cronologic prin intermediul linkului de la finalul articolului.

httpv://www.youtube.com/watch?v=DZf2vqc8JAw&feature=PlayList&p=F945B005EE208C46&index=0

În cadrul cenaclului au recitat scriitorii Ioana Bogdan, Livia Roşca şi Andra Rotaru, sub lupa unor cunoscuţi critici literari: Octavian Soviany şi Alexandru Matei.





Seara a început prin cuvântul de deschidere al organizatorului, care a menţionat tradiţia culturală a Cafenelei Deko şi susţinerea acordată pentru numeroase cenacluri anterioare, invitându-le apoi în faţa audienţei pe cele trei scriitoare.

Cuvântul de început i-a aparţinut Andrei Rotaru care le-a prezentat şi pe celelalte două scriitoare „bucureştence adoptate”: Ioana Bogdan, care a debutat în 2006 la Cartea Românească cu volumul „Anumite Femei” şi Livia Roşca, laureată a unui concurs naţional de poezie patronat de Cartea Românească, tot în 2006. 

Livia Roşca a ţinut să menţioneze că în grupajul ales de ea se află texte noi, urmărind obţinerea unui feed-back util din partea criticii, dar şi pentru a observa impactul la publicul cititor. Ritmul şi modalitatea citirii au fost dovezi clare că tracul a pus stăpânire pe ea, astfel încât titlul textelor ce aşteptau parcă latente să atingă corzile sensibile ale publicului s-a pierdut înaintea debutului actoricesc.

Andra Rotaru a recitat a doua. Un pic mai calmă decât Livia Roşca, aceasta a tras aer în piept, a prins curajul necesar unui început glorios, s-a calmat (poate şi datorită faptului că nu a fost prima la microfon) şi a început prin a ne prezenta poeme din volumul aflat în pregătire „Melatonin”.

Ioana Bogdan a fost ultima dintre cele trei care a recitat.

După încheierea lecturii, criticii literari au fost invitaţi pentru a lua cuvântul, judecători pregătiţi să lovească în masă asemenea lui Odin, după terminarea pledoariilor.

Au urmat aşadar criticii:

Alexandru Matei a început prin a recunoaşte într-o oarecare manieră talentul şi respectul: „aşa se întâmplă la concertele de muzică … formaţia cea mai bună cântă ultima” asemenea valorii incontestabile a lui Octavian Soviany, deschizând astfel „acest concert critic”.

Alexandru Matei începe prin a face observaţia că la cenacluri, în general, se face o pauză de comentarii între autorii care recită. De asemenea ţine să menţioneze că pe două dintre autoare le ştia şi le mai citise înainte: Livia Roşca, respectiv Andra Rotaru; poezia Ioanei Bogdan fiindu-i necunoscută.

De asemenea a ţinut să sublinieze că stilul, în cazul celor trei, este unul al unei „scriituri albe, apoetică, care evită figura de stil şi încearcă să găsească poezia în cotidian” şi se aştepta la mai mult la fiecare din ele.

El menţionează că stilurile Andrei şi Ioanei Bogdan sunt mai „fragmentare iar poetele cred tot mai puţin în poeticitatea limbajului”. În ce priveşte poemele Liviei, ar fi preferat ca acestea să conţină punctuaţie, mai ales că acestea au fost citite ca şi cum ar avea – mai mult decât atât, consideră aceste poeme ale ei ca fiind asemenea unui răspuns de gen cauză şi efect, o „refulare” cu elemente mai puternice şi mai slabe, cu suişuri si coborâşuri. Mai observă în textele Liviei, dar şi ale Ioanei o „atitudine dezinhibată care face foarte bine poeziei lor”.Tot în textul Liviei observă nu curaj, ci mai mult lipsa de prejudecăţi: „în timp ce eu/ în balconul din brâncoveanu/ fumez o ţigară/ sub chiloţii andreei puşi la uscat/ din care o apă călduţă/ îmi picura/ pe gât şi/ pe spate” – cu menţiunea că în ziua de azi „lipsa de prejudecăţi” poate fi privită ca o „prejudecată ea însăşi”.

Nu crede că Livia a reuşit să-şi integreze „noua atitudine dezinhibată” într-un stil propriu, recunoscând totuşi că acel stil sălăşluieşte în propria sa persoană – aşa cum ar fi normal.

Despre Andra spune că este de data aceasta „mai abstractă, mai impersonală” dar pune accent pe vocea ei care de altfel „are un stil” aparte. Sugerează că la vârsta pe care o are Andra nu ar trebui să scrie poezia ca „pe ultima ei poezie” – din contră, trebuie să ţină cont că drumul acesta al poeziei care abia i se deschide în faţă, stă să fie descoperit.

La Ioana Bogdan, printr-o tentă cât se poate de subiectivă, observă că dezinhibarea este cea mai puternică şi că este evidentă „revolta sa manifestată ca respingere a poeticului”. Pasajul cel mai „intenţionat apoetic” din cele citite duminică la cenaclu este: „Băga-mi-aş/ picioarele în el de Bucureşti/ cu gropile şi nebunii lui” – pasaj pe care „până şi un taximetrist l-ar putea spune la fel” şi care nu este îndeajuns de satisfăcător pentru cititor. În schimb a remarcat că textele Ioanei sunt pline de umor.

Octavian Soviany

Octavian Soviany a început foarte stăpân pe sine, dovedind că experienţa îşi spune cuvântul, calm şi strict, la obiect. De asemenea, el a ţinut să încurajeze cititorii şi poate şi publicul spunând că „a citi într-un cenaclu nu este un lucru simplu nici măcar pentru cel care citeşte, pentru că are de ales nişte texte, menţionând că s-a citit insuficient, ceea ce face demersul mai puţin edificator pentru critică. Pe de altă parte, dacă se citeşte mult, există riscul ca publicul să devină foarte puţin receptiv, fiindcă lectura de poezie este destul de obositoare”.

De asemenea, e de părere că e foarte greu şi pentru cei care vorbesc: „criticii, pentru a-şi forma o părere referitoare la texte în cadrul unei lecturi destul de superficiale, deoarece, în mediul unui cenaclu, nu se poate citi foarte atent şi, astfel, e destul de greu de ajuns la nişte concluzii definitive”. Continuă prin a spune că părerile sale sunt nişte impresii care nu trebuie luate prea în serios, în special de către autoare.
Spune că se vehiculează peste tot că poezia a murit şi mereu se întreabă: „Dacă eu, autor sunt convins că poezia a murit, de ce Dumnezeu mai scriu poezii? Să scriu altceva, să scriu romane, să scriu piese de teatru, să scriu eseuri, să scriu operete…” menţionând mai departe că probabil a murit un anume tip de poezie şi un altul e pe cale să se nască, iar de când a murit poezia, poemul se cam prozaizează. Explică faptul că, la ora actuală, poezia se scrie mai mult ca după un fel de meditaţie în care stai să te gândeşti ce s-a mai întâmplat în viaţa de zi cu zi, şi că poate la un moment dat în baza asta e posibil să îţi reuşească un poem – dar şi aşa e destul de periculos fiindcă s-ar putea să cazi în proză.

Menţionează că două dintre autoare: Livia Roşca şi Ioana Bogdan merg pe ideea autobiografismului, deşi la un anumit punct ele se diferenţiază una de cealaltă.

Despre Livia Roşca e de părere că „povesteşte întâmplări – ea crede că poemul trăieşte printr-o întâmplare şi sunt mulţi care cred asta. Spune că mulţi dintre poeţii ultimului val încearcă să poetizeze în jurul unei întâmplări, poemul începe să semene cu capitolul de roman.”

Observă că se întâmplă un lucru ciudat în scriitura Liviei, că se pare că nici ea „nu crede în totalitate în această formulă, după ce înşiruie mici episoade ale acestui perpetuu roman al cotidianului, încearcă să le găsească câte o rezolvare în final” , iar rezultatul paradoxal este „că uneori chiar aceste finaluri care vor să rezolve situaţia pe care o propune într-o manieră poetică strică până la urmă textul”. 

Cel mai mult i-a plăcut prima parte din poemul Liviei, şi anume:

„Sub rochia subţire de vară
genunchiul julit ustură
ca după o căzătură
pe asfalt
când eram copil
si mă trântea
bicicleta
cu geanta agăţată de cot
şi casca de motociclist
în aceeaşi mână
am intrat în casă
o ţineam caraghios
ca pe un buchet
de flori
dar la fel de mândră
Întâi am căutat şerveţele
pentru şters ochelarii
cu ele o lustruiam
când a intrat Andreea
a vrut s-o probeze
i-am împins-o pe cap
arăta ca un cosmonaut
trezit din somn
aşa
cu picioarele goale
în pijamale roz
pomeţii strânşi sub
burete
şi ochii albaştri
miraţi
în spatele vizierei
zicea că
e dificil să respiri
aşa că mi-am pus-o eu
şi am păstrat-o
în timp ce stăteam pe pat picior
peste picior
vorbind despre cosmetice
o vreme
pisicile
speriate
de „ciudăţenia”
care îmi prindea capul
au alergat prin casă
care încotro”

A ţinut să puncteze că, dacă acest poem s-ar fi oprit aici, lui i-ar fi plăcut foarte mult – dar Livia Roşca ţine să-i pună şi „o rezolvare poetică, o poantă de final care strică textul”„la o adică/ femeile pot proba/ şi bărbaţi/ şi căşti de motociclist/ ca pe rochii” – „o poantă drăguţă” care scade din intensitatea lirică a textului, nemaiavând parte de tenta misterioasă de mai înainte. 

De asemenea, finalul celei de-a doua părţi a poemului scade din tensiunea textului: „în timp ce eu/ în balconul din brâncoveanu/ fumez o ţigară/ sub chiloţii Andreei puşi la uscat/ din care o apă/ călduţă/ îmi picura/ pe gât şi/ pe spate”. De aici încolo spune că textele ei devin din ce în ce mai neinteresante, din cauză că dispare acea încărcătură de mister care dădea viaţă primei părţi a poemului. Are impresia că urmăreşte nişte secvenţe de film mut, în care se fac diverse gesturi, dar toate aceste gesturi care sunt lipsite în ultimă instanţă de poezie pentru că nu au nici un mister – „totul este transparent, totul este la vedere şi poezia pierde”. Crede că adevărata Livia Roşca „se găseşte în primul dintre poemele citite” care este un poem foarte bun, chiar şi cu finalul respectiv.

Vorbeşte apoi despre poezia Ioanei Bogdan, pe care de altfel nu o citise înainte, dar după ce a citit-o poate spune că „nu i-a displăcut, pentru că la ea pericolul căderii în platitudine, care apare adesea la Livia Roşca, este mai puţin evident” deoarece ea are „umor şi capacitatea de a face haz de necaz, de a bagateliza uneori propriile sale eşecuri existenţiale, propriile sale mici neîmpliniri” fapt datorită căruia poemul trăieşte, e viu.
De asemenea, poemul este împărţit în mai multe segmente, segmente care nu au toate aceeaşi intensitate, aceeaşi trăire acerbă.

Lui Octavian Soviany i-au plăcut următoarele pasaje din poemele Ioanei Bogdan:

„Mi-ar fi plăcut să merg în America
la o rudă ceva.
Soacră-mea
să-mi trimită scrisori,
să-mi tricoteze fulare, ciorapi, căciuli, să plângă când mă vede,
să-mi spună
nu te mai amărî cu băiatul ăsta al meu,
e un porc.”

„Zece perechi de cizme şi nu mă cere nimeni
de nevastă.”

„Dacă o să mor din dragoste,
vreau să am manichiură franţuzească, 
părul ondulat, cizme albe,
o rochie din dantelă,
să ajung la Dumnezeu sigură pe mine,
să mă aşez firesc pe scaun
şi să întreb:
– Începem?”

Octavian Soviany spune că această din urmă secvenţă e de calitate, e poezie adevărată, iar atunci când scriem un poem mai amplu ca dimensiune, compus din anumite secvenţe „este foarte greu să se menţină mereu exact aceeaşi intensitate a tensiunii poetice”, dar este bine pentru cititor să existe şi astfel de pauze.

Despre Andra Rotaru spune că ea scrie un pic altfel, nu prea autentic ca stil, ci scrie o poezie care mizează pe imagine şi are o „inventivitate imagistică” care o poate îndrepta către poezie adevărată. Dar recunoaşte că, dintre toate poemele ei, ultimul i-a plăcut cel mai mult, pe când celelalte nu sunt susţinute de nimic altceva decât de imagini. La Andra, spre deosebire de celelalte două autoare, unde exista pericolul căderii în prozaic, pericolul este cel al calofiliei.

„şi războiul poate începe

când adun jucării pe care le plasez ca bombele
în mintea noastră de mai târziu
când potrivesc în casă
armele mele de cioplit arme
mirosul în care mintea nu mai e limpede
şi nu mă simt bine. 
când sunt îmbrăcat cu drapeluri

sub care nu simt sfârşitul. când respir iarba din cimitirul
cu iz de urzică
şi limba se lipeşte pe frunze ca un ritual

în care refuz să mă doară
unde sunt liber de la început 
până în poveştile cele mai acute
ale pielii înfipte
în colţul 
beciului unde stăm ca producătorii de filme mute

admirăm la nesfârşit în timp ce pleoapele lovesc
rătăcirea 

 

 

 

când suntem delicaţi când porii se luptă
cu atingerea
vreau să fac dragoste cu Siberia
şi oamenii negri să îşi facă ritualul alături”
 

Spune că în acest ultim pasaj Andra mizează mult pe „construcţia unor sintagme neobişnuite, pe împreunări neaşteptate de cuvinte care pot crea tensiune lirică”.

Încheie prin a spune că dacă se continuă atât de mult cu prozaizarea poeziei, atunci nu va mai fi decât un singur pas … cel al „renunţării la poezie”.

După o scurtă pauză de relaxare a spiritelor, a trecut la microfon Ela Victoria Luca, pentru a citi o scurtă critică în numele scriitorului Vasile Munteanu care nu a putut fi prezent. Critica sa a fost una foarte atent creată, la obiect, axându-se foarte mult pe simbolistica poeziilor citite, pe legătura dintre conţinut şi cititor, pe mesajul textelor suţinut de către figurile de stil, pe partea de sintaxă. De asemenea, scoate în evidenţă „biografismul exagerat de care abundă literatura”.

I-a urmat scriitorul şi criticul Felix Nicolau care a început prin a discuta despre poezia Andrei Rotaru conferindu-i imaginea de „mai puţin femeie şi mai mult poetă” (în sensul tehnicii şi al prelucrării textului). Spune că aceasta şi-a stilizat tehnica faţă de volumul ei anterior. A observat la Andra nişte strofe„superbe din punct de vedere tehnic şi al conciziei”

„bărbat cu creneluri 
care mărunţeşte viaţa 
fără membrane 

bărbatul meu e copil. 
în uterul soare 
înflorim în menghină”
 – făcând trimitere astfel la „floare de menghină” a Svetlanei Cârstean de la Cartea Românească.

De asemenea, textele dispun de nişte imagini foarte preţioase: „avem vedere direct în ochiul celuilalt/ în insectarul morţii” – „îmi port decadenţa ca pe o copertină”; de elemente sonore: „hârşâit” – „răpăit de lăcustă” – „corpuri sparte” şi de asemenea o imagine destul de dificilă: „avem mirosul capcanelor/ în care intră himenoptere tinere”.

Lui Felix Nicolau i-au plăcut foarte mult următoarele poezii ale Andrei:

RUE 302
avem timp de liniştire. 
îmi port decadenţa ca pe o copertină
care alunecă
peste liniile de tensiune

în fiecare primăvară un răpăit de lăcustă
ne ajută să ne regăsim

tu care nu iei niciodată durerea
nici nu mă poţi face să rămân.
corpul tău în 
savoarea cărnii mele.

lasă-mă să nu văd.
disperaţi în mers
corpuri sparte
al tău pe pauză

un stres în care nu avem nimic de făcut

 

 

 

suntem în fiecare bărbat
avem iz. avem mirosul capcanelor
în care intră himenoptere tinere”

Plug in
nu aştept nimic
lucrurile mi se dăruiesc

în fiecare clipă în care vreau 
suntem isterici. tot ce ne rezistă
e torsionarea 

 

spaţiu pentru crize.” – dar şi acelaşi fragment din ultima poezie a sa, după cum i-a plăcut şi domnului Octavian Soviany.

Este de acord că poezia Liviei Roşca se răceşte, după cum menţiona şi domnul Soviany, dar chiar şi aşa îi place. Spune că la Livia „biografismul este un pretext pentru a face nişte transfigurări sentimentale” – fiind vorba despre nişte neîmpliniri sau crize care ţin de sentiment. Fragmentul cu„motocicleta” este de părere că e unul foarte bine gândit, construit şi, de asemenea, punctează un atu la distribuţia filiformă a versurilor, care oferă o fluenţă aparte, rapidă.

Despre Ioana Bogdan spune că îşi păstrează aceeaşi vaganţă, remarcându-se încă odată umorul ce stă la baza textelor sale.

Au urmat din nou autoarele pentru a-şi susţine ultima pledoarie în faţa publicului, mulţumind totodată criticilor care au fost prezenţi şi care au scos în evidenţă părţile mai rele sau mai bune ale textelor.

A mai urmat la microfon Gelu Vlasin, care şi-a început critica prin a trage următoarea concluzie asupra textelor celor trei autoare: „fierbinte, rece şi trist”fără a preciza ordinea în care se distribuie aceste trei caracteristici – sau ca şi concluzie finală, înlocuind „Manierismul” (despre care unul dintre antecomentatorii săi oferea ca bază a întregii lecturi de la cenaclu) cu idee de „Manelism”. care de altfel a criticat într-un subiectivism destul de dur poezia Liviei Roşca, considerând poeziile autoarei foarte elaborat construite, ceea ce lui nu îi oferă credibilitate. Mai mult decât atât, Gelu Vlasin consideră că nu găseşte nimic poetic în textele Liviei, ceea ce îi provoacă o indispoziţie – mai ales caracterului redundant al scrierii. I-au plăcut în schimb poeziile Andrei Rotaru şi Ioanei Bogdan. Încheie prin a spune că „cei care ratează poezia îşi încearcă şansa în proză”.

A existat în public şi o persoană mai puţin interesată de lecturile cenaclului şi de latura critico-poetică, şi mai mult măcinată de faptul că nu ştie ce„meserie” au autoarele. Informaţiile i-au fost desigur prezentate.

Puteţi descoperi mai jos o minicronică in imagini realizată pe baza instantaneelor înregistrate de fotograful Florin Petrea:






Puteţi descoperi toate pozele de la cenaclu, atât cele prezentate mai sus cât şi câteva fotografii artistice realizate de un alt fotograf, Elis Ioan, urmărind acest link

Următorul cenaclu se anunţă cel puţin la fel de interesant: Cenaclul Deko din 16 Noiembrie

Filmari Cenaclul de la Deko pe Youtube

 

Cronica realizata de Marius Surleac.

Iaşiul alege poezia

eisart

Iasiul devine, incepand cu 29 noiembrie, gazda primului turnir de poezie organizat in Romania. In cadrul acestui turnir intitulat “Petrecere cu poezie, prieteni si trufe de ciocolata” vor participa scriitori consacrati ai literaturii romane.
Printre acestia se numara Serban Foarta, Ileana Malancioiu, Emil Brumaru, Ioan Es.Pop. Oponentii lor vor fi mai tinerii, dar talentatii scriitori Andra Rotaru, Constantin Acosmei, Stefan Manasia, Radu Vancu, etc. Turnirul caruia numai lancile ii lipsesc va fi jurizat de critici precum Dan Silviu Boerescu, Cosmin Ciotlos, Bogdan Cretu, care vor avea sarcina grea de a transforma prietenia intr-o competitie cu premii.

Click to continue reading “Iaşiul alege poezia”